Orson Welles n-a fost primul. Dramatizarea „Războiului lumilor” a lui H.G. Wells, care a isterizat America în noaptea de Halloween 1938, a avut un precedent încă și mai spectaculos.

Cu 12 ani înaintea emisiunii lui Welles, panica a pus stăpânire pe Marea Britanie după o transmisie a unui oarecare Ronald Knox. Preot cu o pregătire multidisciplinară, traducător desăvârşit, binecunoscut şi respectat comentator al emisiunilor radiofonice ale Bisericii Catolice, autor de romane poliţiste de succes (bun prieten cu G.K. Chesterton), părintele Knox avea şi un uriaş simţ al umorului.

Groaza pe unde

În 1926, lucra la tânăra pe atunci British Broadcasting Company, care nu împlinise încă patru ani de existenţă. Pe 16 ianuarie, la ora 19.40, din studiourile de la Edinburgh, Knox începe să citească, singur la microfon, producţia proprie pe care a intitulat-o „Broadcasting The Barricades”. Construită într-un mod incredibil de asemănător cu „Războiul lumilor” , ea începe plat cu ultimele rezultate de cricket și continuă cu un grupaj de știri banale citit pe un ton plat. Brusc, însă, părintele schimbă registrul şi, alarmat, anunţă că o mulţime crescândă de protestatari agitaţi s-a adunat în Trafalgar Square. Demonstranţii, care protestează împotriva creşterii şomajului, ar fi conduşi de un anume domn Poppleberry, secretarul „Mișcării pentru Abolirea Cozilor la Teatre”. La fel ca şi Welles, peste 12 ani, Knox difuzează apoi puţină muzică, lăsându- i pe ascultători cu un uşor sentiment de nelinişte, dar şi cu impresia că viaţa îşi reia cursul normal. Urmează un buletin meteo, alte rezultate din cricket, după care din nou o relatare despre manifestaţie. Mulţimea se revarsă acum „în mod amenințător” pe sub Admiralty Arch, anunţă Knox.

Preotul îşi manipulează auditoriul cu o abilitate incredibilă, trecând uşor de la relatări de un umor teribil la drame înspăimântătoare. Astfel, puhoiul furios ia la țintă cu sticle goale niște rațe care pluteau liniștite pe apa unui lac, după care prinde un demnitar ce se îndreptă spre studiourile de radio, unde păsămite avea emisiune, și îl arde de viu. Prilej pentru Knox de a-şi plasa concluzia seacă: „Deci va fi în imposibilitatea de a vi se mai adresa în seara aceasta”. Urmează din nou câteva interludii cu ştiri banale, care au rolul de a-i fierbe pe ascultători.

Apocalipsa pe Tamisa

Apoi, părintele anunţă că mulțimea se pregătește, nici mai mult, nici mai puțin, decât să distrugă Parlamentul cu mortiere, descrie cum o explozie aruncă în aer Hotelul Savoy și continuă cu o descriere cutremurătoare a Big Ben-ului, simbolul și mândria britanicilor, care se prăbușește la pământ cu un huruit apocaliptic și întrun nor imens de praf. Luând peste picior dramatismul momentului pe care el însuşi îl crease, Knox punctează: „Ora exactă nu va mai fi dată astă seară de Big Ben, de la Londra, ci de orologiul unchiului Leslie, de la Edinburgh”.

Pe măsură ce relatarea cumplitelor evenimente se apropie de sfârşit, ministrul Transporturilor este spânzurat de un felinar pe Vauxhall Bridge Road, iar manifestanții intră cu forța și ocupă studiourile BBC, astfel că, alarmat, Knox anunţă că este forţat să-şi întrerupă relatarea. Şi închide microfonul.

12 minute care au zguduit Marea Britanie

Cu totul, transmisiunea a durat 12 minute, dar efectul ei este greu de descris şi de explicat chiar şi acum, după 88 de ani. Fără îndoială, a fost o creaţie remarcabilă, plină de inteligenţă şi umor. Ascultată astăzi, (înregistrarea originală s-a pierdut, dar pe site-ul BBC există o reconstituire fidelă), ea nu pare a justifica uriaşa panică creată atunci. Şi totuşi…

Nu trecuseră decât 20 de minute de la transmisie şi Ronald Knox îşi lua cina, netulburat, fără să bănuiască măcar iureşul pe care îl crease. Peste el dă buzna John Reith, directorul general al BBC, care îl anunţă disperat că telefoanele şi mesajele panicate curg în valuri la redacţie. Inginerul de sunet al emisiunii, JCS McGregor, care a preluat multe dintre aceste apeluri, avea să-şi amintească: „Resturile Hotelului Savoy (explozia fusese sugerată la microfon prin strivirea cu pumnul a unei cutii cu suc de portocale – n.a.) zăceau încă prin studio, când a sunat telefonul. E adevărat, a întrebat o voce agitată, că revoluția a început la Londra? (Nu trecuse nici un deceniu de la revoluţia din Rusia şi stafia bolşevismului bântuia prin Europa – n.a.) Cu al doilea apelant a fost încă şi mai dificil: pe nevastă-sa o lăsase inima şi leşinase, iar când a aflat de la mine că totul fusese o ficţiune a luat foc. Ce a vrut BBC să facă cu asta, a răcnit insul? Ne dădeam noi oare seama că am înșelat grosolan o țară întreagă și că am făcut jocul bolșevicilor?”.

Ce a declanșat isteria unei țări întregi?

Potrivit estimărilor vremii, circa 10 milioane de britanici au ascultat emisiunea lui Ronald Knox. Cum arhivele arată că, în 1926, în Regat existau 2, 5 milioane de aparate de radio şi cum radioul aduna seara în jurul său întreaga familie, cifra de 10 milioane de ascultători nu pare exagerată. Câţi dintre aceştia au căzut victime scenariului? E foarte probabil că, la fel ca şi 12 ani mai târziu, în cazul lui Orson Welles, mulţi au deschis aparatele după ce emisiunea începuse. Este foarte probabil ca, percepute în afara contextului, secvențele a l a r m a n - te precum prăbușirea Big Ben, explozia de la Hotelul Savoy sau spânzurarea unui ministru să fi declanșat isteria.

De asemenea, zăpada mare căzută în acea perioadă a întârziat venirea ziarelor, care atunci reprezentau singura sursă alternativă de ştiri. Rămâne însă un mister de ce oamenii nu au continuat să asculte emisunile BBC. Singura explicație este panica irațională care a pus stăpânire pe ei. Cu atât mai de mirare este totul cu cât victimele isteriei în masă par să fi fost mai ales membrii înaltei societăţi. Există rapoarte ale vremii despre dineuri întrerupte brusc de invitaţii panicaţi, care au plecat acasă pentru a-şi pune averile la adăpost; despre Şeriful din Newcastle care a început să lucreze la planurile pentru apărarea oraşului; despre nevasta unui primar care îşi frângea mâinile neştiind cum să-şi anunţe bărbatul despre urgia londoneză.

Se pare însă că explicaţia cea mai veridică a panicii o reprezintă contextul intern şi internaţional al epocii. Aşa cum în cazul lui Welles, pe fondul fricii faţă de o nouă implicare a ţării lor într-un conflict mondial, unii ascultători au crezut că reporterii sunt martorii unei invazii germane şi că îi iau pe nazişti drept marţieni, curentul bolșevic și victoria revoluției în Rusia făceau să frisoneze întreaga Europă. În Marea Britanie, cu câteva luni în urmă, guvernul operase arestări masive în rândurile proaspăt înfiinţatului Partid Comunist. De asemenea, semnale despre pregătirea unei greve generale (care avea să şi înceapă în mai, la patru luni după emisiunea lui Knox) alarmaseră clasa conducătoare.

Orson Welles, mai slab decât preotul de la BBC

Isteria colectivă, creată în 1938 de producția radiofonică a lui Orson Welles, după „Războiul lumilor” a lui H.G. Wells pare să fie mai degrabă o legendă, potrivit lucrării din 2013, „Războiul lumilor în media”, a profesorilor universitari Jefferson Pooley și Michael Socolow. „Panica a fost ridicol de mică în seara difuzării, încât este aproape imposibil de măsurat”, notează cei doi, bazându-se pe un sondaj realizat printre 5.000 de familii, chiar în seara difuzării emisiunii. La întrebarea: „Ce program ascultați acum?”, doar 2% au răspuns „O piesă”, „Programul lui Orson Welles” sau ceva asemănător, care să demonstreze că erau pe recepția programelor CBS. În schimb, 98% dintre intervievați ascultau fie alt program, fie aveau radioul închis.

De fapt, potrivit lui Pooley și Socolow, isteria colectivă intrată în istorie nu ar fi altceva decât o înscenare pusă la cale de ziare. Acestea, sesizate la redacție de telefoane sporadice privind emisiunea lui Welles, au găsit momentul protrivit pentru a da lovitura de grație RADIOULUI, în care vedeau un concurent feroce și un dușman de moarte.

De la Daily News la New York Times, titluri de-o șchioapă nu au ezitat să exagereze panica ascultătorilor. De altfel, cuvântul „Panică” a fost folosit până la saturație. Când nu a fost înlocuit de „Teroare”. Au fost publicate povești despre tentative de sinucideri sau spitalizarea unor ascultători în stare de șoc. Acestea nu au fost confirmate niciodată.