Dar ultimele evoluții nu au făcut decât să amâne un deznodământ iminent, să ofere un răgaz, nicidecum să schimb aritmetica parlamentară. Pentru că doamna May are nevoie de 75 de parlamentari care nu numai să-și schimbe opinia în legătură cu acordul său de Brexit, dar să și voteze în favoarea acestuia, nu împotrivă. Deci o schimbare de 180 de grade. Perspectiva unui nou vot în Parlamentul britanic e discutabilă. După ce președintele Camerei Comunelor a invocat Regulamentul pentru a nu mai permite încă un vot pe o moțiune pe care Parlamentul se pronunțase deja, șansa unui nou vot stă într-o schimbare esențială de text.

Însă perspectiva nu e deloc bună, nici chiar dacă acest text ar fi din nou supus la vot: cel mai probabil, el va avea soarta precedentelor voturi. Este motivul pentru care doamna May a încercat să responsabilizeze Parlamentul – unii parlamentari ar spune să șantajeze Parlamentul: dacă nu votați cu acordul meu, trădați cetățeanul britanic, care a votat să părăsim UE, spune May, stârnind reacții dure din partea parlamentarilor. Și dacă tot Parlamentul ar fi responsabil, guvernul May plasându-se alături de cetățeni, după ce a ratat să livreze Brexitul în condițiile promise în campania pentru referendum, iată că Parlamentul însuși își dorește să decidă în locul premierului.

Alternativele sale sunt relativ reduse. Primul pas este respingerea – dacă va fi propus din nou – a Acordului. E cel mai probabil să se întâmple, și asta chiar de luni. Apoi e vorba despre a decide calea de urmat, și cum UE a propus clar termenul de 12 aprilie, până atunci Marea Britanie trebuie să decidă, în primul rând, participarea la scrutinul europarlamentar. În caz contrar, e greu de spus care va fi formula de constrângere a europenilor. Pe de altă parte, Parlamentul trebuie să decidă blocarea ieșirii fără acord prin lege – s-a exprimat deja ca majoritate – ulterior prelungirea suficientă a termenului – până la 31 decembrie 2020, la finalul perioadei de tranziție – pentru a renegocia pe alte baze: soft Brexit, cu rămânerea Marii Britanii în piața comună, sau un nou referendum.

Doamna Theresa May a anunțat foarte clar că nu e de acord cu prelungirea după 30 iunie. Cum nu e de acord – nu a fost niciodată – nici cu altă formula de soft Brexit. Deci e de așteptat ca, odată ce Parlamentul a decis un asemenea curs, premierul britanic să-și prezinte demisia și să plece din Downing Street 10, reședința oficială, lăsând loc unui premier soft-Brexit-er care să ducă la îndeplinirea dorința Parlamentului oricare ar fi aceea, cu sau fără referendum nou. Căderea de guvern ar fi o ieșire pentru a determina prelungirea mai lungă a termenului, așa cum eventualele noi abordări în perspectiva Brexitului sau un eventual nou referendum ar putea determina statele europene să valideze această amânare. În caz contrar, și varianta fără acord e valabilă, dacă Marea Britanie refuză să organizeze și să desfășoare alegerile europarlamentare sau dacă nu are motivații coerente pentru o nouă amânare mai lungă.

Situația de blocaj în epopeea Brexitului subliniază multe elemente care nu sunt deloc avantajoase pentru prestigiul Marii Britanii. Mai întâi, e vorba despre calitatea și profesionalismul mult lăudat și probat de către britanici în interiorul UE. Dar există impresia, cu elemente clare de probă, că Londra conservatoare nu a consultat deloc în procesul de Brexit experții săi ce dețineau funcții în cadrul UE tocmai pentru a evita parti-pri-urile. În al doilea rând, s-a văzut improvizația și percepția complet greșită despre modul de funcționare a Uniunii Europene la brexiteri. E adevărat că aceștia au învățat multe, ca și administrația britanică, din acest proces și din costurile atașate. În fine, Londra a realizat, în mare măsură, cum arată costurile pe care le va suferi după Brexit și postura sa internațională, forța sa de negociere după Brexit, o postură strategică slăbită considerabil față de situația reprezentării unui bloc de jumătate de million de consumatori. Și Uniunea Europeană a învățat o lecție, concomitent cu Marea Britanie. Cât de interdependente au devenit statele, cât de puternică e integrarea în UE, cât de greu e să te desprinzi de UE și piața europeană, chiar dacă ai voința politică. Cu ce costuri. UE își probează astfel, fără să vrea, concretețea, forța și capacitatea de evoluție, cum norme, instituții, lege și funcționalitate comună au întărit și creat realitatea concretă a Uniunii ca entitate internațională concretă și palpabilă, cu influență directă asupra tuturor statelor membre.

Nu în ultimul rând, Uniunea Europeană a celor 27 a dovedit unitatea și solidaritatea în acest proces, indiferent de ceea ce sperau sau gândeau alții. Coeziunea membrilor și coerența mandatului a făcut ca forța sa de negociere să fie extrem de importantă. Dacă mai adăugăm abilitatea de a evita pasarea responsabilității pentru proces sau a consecințelor sale și deplina deschidere pentru a nu i se reproșa UE și statelor membre realizarea opțiunilor libere ale Marii Britanii pentru Brexit, cred că și aceasta e o lecție importantă pentru statele membre, dar în primul rând pentru oricine ar mai încerca vreodată să părăsească blocul comunitar. O variantă diplomatică și birocratică de succes, care a conturat și probat forța de negociere a UE, greutatea sa strategică și respectarea valorilor privind libertatea de acțiune a statelor suverane în cadrul sau în raport cu UE, în limita angajamentelor proprii. Și nu se știe dacă excepționalismul britanic în cadrul UE nu era o marcă de suveranism și beneficii mai importantă decât o eventuală situație a Regatului independent pe deplin, dar în afara UE. Viitorul ne-o va arăta.

 

Te-ar putea interesa și: