Doi dintre soldaţii „căliţi“ în contingentele stagiului militar obligatoriu conturează imaginea armatei române din perioada instrucţiilor tip „lecţii de viaţă“.

Dacă soldaţii înrolaţi în regim obligatoriu în armată ar fi ţinut jurnale de cazarmă, filele acestora ar fi fost umplute cu poveşti dintre cele mai variate şi finaluri pe măsură. Stagiul militar obligatoriu, o carte închisă în iunie 2006, i-a „călit“ pe unii, i-a înfrânt pe alţii şi i-a speriat pe mulţi. Într-un fel sau altul, şi-a lăsat amprenta asupra vieţii „absolvenţilor“ şi va rămâne, pentru majoritatea, un pretext de depănat amintiri.

Înviorarea cu noaptea-n cap, instrucţiile epuizante, fasolea şi varza nelipsite din meniul de cazarmă, împărţirea dormitorului cu zeci de colegi de cazarmă şi, mai ales, ordinele de la superiori sunt lucruri pe care unii dintre foştii soldaţi le-au considerat indispensabile pentru „călirea“ lor. Alţii, în schimb, suferă şi acum la amintirea acestora. Doi dintre tinerii care au experimentat viaţa de cazarmă au povestit, pentru „Evenimentul zilei“, ce au învăţat din armată şi cum le-a fost influenţată viaţa de chemarea întru apărarea ţării.

MARELE VIS

Cum înveţi să te adresezi cuiva cu funcţie

Pe vremea când armata era obligatorie, în timp ce mii de tineri se înscriau la mai multe facultăţi sau îşi procurau certificate medicale false doar pentru a scăpa de înrolare, cel puţin unul fugea împotriva curentului. Se întâmpla în vara lui 2006, atunci când, precum cineva care goneşte spre o clădire în flăcări în timp ce toţi ceilalţi aleargă în direcţia opusă, Matei Gilbert Ferenţ, acum în vârstă de 22 de ani, se decidea să devină soldat în armata română.

Avea 19 ani şi abia terminase liceul când s-a înscris în ultimul contingent de soldaţi „luaţi cu arcanul“. Pe 11 iunie 2006, la ora 8.00 dimineaţa, s-a prezentat la biroul de recrutări şi a cerut să fie soldat. Sculatul cu noaptea-n cap, antrenamentele epuizante, spălatul WC-urilor şi mâncarea de cazarmă nu l-au speriat pe Gilbert. Voia cu orice preţ în armată pentru a-şi îndeplini marele vis: o „carieră poliţienească“.

„Puţin clor, apă, şi gata“

Câte povestiri frumoase ar fi strâns Gilbert dacă ar fi decis să ţină un jurnal de cazarmă... Iar viaţa lui de militar ar fi fost ilustrată în cele mai vesele culori.

„Părerile că te puneau să speli WC-urile cu periuţa de dinţi sunt învechite. Poate pe vremea bunicilor mei să fi fost aşa“, îşi defineşte Gilbert temelia sistemului argumentativ. Cu greu reuşeşte să numească cinci lucruri care nu i-au plăcut în armată. Face pauze lungi şi dese, căutând în noianul de amintiri plăcute, sau măcar neutre, două-trei mai rele. După o serie prelungă de sforţări, Gilbert îşi definitivează seria negativă:

• 1. „Era un şanţ de săpat cam de un kilometru“,
• 2. „Bordurile, când trebuia să le schimbăm“, 
• 3. „Când am schimbat geamurile“, 
• 4. „Un ordin, primit de la un superior mai «înţepat », să spăl WC-urile. Dar şi asta era cel mai uşor. Aruncai o găleată de apă, puţin clor, iar o găleată de apă, şi gata“. 
• Iar 5 nu mai vine.

Shaorma, în meniul de cazarmă

Capitolul mâncare. Şi aici, Gilbert, băiat descurcăret, s-a mişcat de minune. Fasolea cu costiţă îi plăcea, deci nici măcar nu se pune. „Oricum, eu eram din Bucureşti şi doar o sunam pe prietena mea şi-mi aducea shaorma sau orice voiam eu“, povesteşte Gilbert.

Şi dacă tot am ajuns în zona asta, merită menţionat că soldatul îşi vedea prietena în fiecare weekend, în permisie, deci nici la capitolul căldură umană n-avea de ce să se plângă. Ar mai fi doar spălatul vaselor. „Ăsta chiar era nasol. Erau castroanele alea din aluminiu şi grăsimea niciodată nu se spăla. Nu era detergent, le spălam doar cu sare.“

„A fost, aşa, ca o lecţie de viaţă“

În concluzie, Gilbert e un băiat echilibrat: vede şi bune, şi rele la stagiul militar. Relele le-a explicat deja. Marele bine este că armata a fost, „aşa, ca o lecţie de viaţă“. „Să văd viaţa cât de crudă e, cât de greu e să munceşti, să asculţi de cineva, că întotdeauna ai un şef... Să înţelegi oamenii“, explică Gilbert ce-a învăţat de la armată.

Renunţarea la stagiul militar obligatoriu? „O idee proastă“, însă argumentul se pierde în fraze alambicate şi în explicaţii care par să demonstreze, mai degrabă, contrariul: „Nu mai am curajul să mă adresez unei persoane care are o funcţie sau ceva aşa cum mă adresam înainte. Până la urmă, suntem oameni cu toţii, dar vedeţi, gradele alea...“

Ca un poliţist „adevărat“

Gilbert e acum poliţist comunitar. „Activează“ în sectorul 2 din Bucureşti şi, în cea mai mare parte a timpului, veghează asupra ordinii publice din Piaţa Obor. Şi-a împlinit, astfel, măcar parţial, visul ce-l urmăreşte din copilărie: cel de a fi poliţist.

Tânărul Gilbert provine dintr-o familie mare - mai are cinci fraţi -, dar spune că a fost „un copil întreţinut“. Adică a avut un trai decent şi părinţi care au investit în el. Imediat după armată s-a angajat şi a renunţat la cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice, unde obţinuse un loc special pent

ru comunitatea romă. A rămas însă student la Drept, la „Spiru Haret“, pentru că îi place legea. Pentru o perioadă a lucrat pe post de consultant financiar şi apoi a dat examenul la Poliţia Comunitară. A trecut, puţin, şi prin politică, înscriindu-se în Partidul Democrat. N-a fost ce se aştepta şi a renunţat.

Acum e ocupat cu muştruluirea comercianţilor stradali şi a scandalagiilor din Piaţa Obor. N-are competenţa să-i aresteze. „Bineînţeles că dacă-i prindem şi noi, îi deţinem, îi încătuşăm şi îi predăm la poliţie“, spune el, mândru. Cariera de poliţist comunitar nu e chiar ce şi-a dorit, dar are gânduri mari: să practice Dreptul Comercial după terminarea facultăţii sau să lucreze la Cercetări Penale. Ca un poliţist „adevărat“.

520 este numărul soldaţilor din ultimul contingent „luat cu arcanul“

2.430 este numărul soldaţilor aflaţi în prima promoţie de voluntari

AMINTIRI

„De ce, Doamne, ai lăsat/Pe pământ armata?/Mai bine mă făceai fată“

Stagiul militar obligatoriu: traumă, în cazul unora - dobândire a bărbăţiei, pentru alţii - este, în toate cazurile, un prilej bun pentru depănat amintiri din perioada milităriei. Aşa se face că o invitaţie la povestit experienţe din armată, postată pe site-ul www.cafeneaua.com, a stârnit interesul mai multor „absolvenţi“ ai stagiului militar obligatoriu.

„De ce, Doamne, ai lăsat/ Pe pământ armata?/ Mai bine mă făceai fată/ La mama şi tata“, sunt primele versuri ale unei poezii pe care unul dintre vizitatori o găseşte relevantă pentru experienţa trăită de el.

Un altul povesteşte cum, spre sfârşitul stagiului, soldaţii agăţau în dormitor un metru de croitorie, din care decupau în fiecare dimineaţă câte un centimetru:

„Ultima cifră rămasă era AMR-ul (n.r. - zilele rămase). Comandantul făcea spume, alergam în jurul clădirii de vreo trei ori, metrul era dat jos, dar a doua zi apărea unul nou. Până când s-au plictisit şi au încetat să ni-l mai dea jos“.

Un coleg de forum se amuză aducându-şi aminte de chinurile la care îi supuneau „veteranii“. De exemplu, pescuitul în chiuveta plină cu apă. „Legai de aţă un ac de gămălie şi stăteai «pescuind» în chiuveta ochi de apă. Peşte nu era! La 5 minute trecea «paznicul» şi te întreba ce faci. «Pescuiesc», răspundeam amărâţii de noi. «Şi» - continua el - «n-aveţi permis?» «N-avem.» «Amendă!» Cinci lei, sau trei, sau zece. Nu conta, aveau sete băieţii...“, povesteşte tânărul. SOLDAT CU FORŢA

„În armată, am pierdut un an din viaţă“

Pe 31 august 1994, în ziua când împlinea 20 de ani, Petrică I., din Slobozia, a primit o vizită acasă: „Era un chef la mine, cu toată lumea, când, pac, doi soldaţi la uşă, cu ordinul de chemare în armată“. Reuşise deja, de câteva ori, să păcălească vigilenţa recrutorilor, prin intervenţii ale părinţilor şi prin înscrierea la facultate, dar acum nu mai avea ieşire.

„N-am mai avut ce să fac, bani pentru facultate nu mai aveam. M-am supărat rău, dar am spus «fie ce-o fi»“, explică Petrică resemnarea de acum 14 ani. După etapele obişnuite ale recrutării - testat sănătatea mintală, cântărit, măsurat, luat tensiunea - Petrică a fost trimis într-o unitate de infanterie în Bistriţa, la 500 de kilometri de casă.

Înviorarea - în izmene, în ploaie, vânt sau zăpadă

Acum, la 34 de ani, Petrică are curajul să râdă de primele ore petrecute în unitate: „Eram speriat rău, nu cunoşteam pe nimeni, se ţipa, se ordona, nici n-am putut să dorm prima noapte“. A prins, apoi, din zbor, mersul lucrurilor. A aflat cine sunt şefii, cum se merge în pas de defilare, ce înseamnă instrucţia.

„Cel mai enervant era când ne scoteau dimineaţa la înviorare. Nu conta dacă era ploaie, vânt sau zăpadă, noi eram în izmene şi la bustul gol. Cică să ne călim, dar unii se îmbolnăveau zdravăn“, spune Petrică. Când îşi aduce aminte de instrucţie, îi vine să râdă de diferitele simulări. De exemplu, la ordinul „aviaţie inamică“, toţi se întindeau pe jos, pe spate, şi se făceau că trag în aer: „N-aveam gloanţe şi făceam din gură «pac, pac, pac, pac»“. La comanda „gaze“, soldaţii aveau la dispoziţie şase secunde să-şi pună măştile de gaze. „În 30 de secunde se abureau şi nu mai vedeam nimic, de ne pierdeam şi ne loveam unul de altul“, povesteşte, amuzat, fostul soldat. Despre mâncare, nici un cuvânt de laudă. Nu era niciodată de post pentru că întotdeauna mai găseau câteun vierme sau câte-o gărgăriţă, iar felurile obişnuite erau varză cu urme de slănină şi fasole cu „ţâţe de scroafă“.

„M-am gândit la sinucidere“

Dintre cele trei luni de armată la Bistriţa, una la Râmnicu-Sărat şi opt la Braşov, ultimele i s-au părut cele mai grele: patru ore de somn, patru de gardă, patru de veghe, la un depozit de muniţie, într-o pădure. Şi de la capăt, zi de zi. „Ce era să fac? Să mă sinucid? M-am gândit şi la asta“, spune Petrică. Şi uite aşa, din depresie în depresie, a ajuns să se intersecteze şi cu gândirea nihilistă şi să-i ceară unui prieten cartea „Pe culmile disperării“, de Emil Cioran. A apucat s-o citească, dar i-a confiscat-o comandantul unităţii. Îngrijorat nu care cumva să-l apuce „cine ştie ce gânduri“.

Cum să plângi pe Status Quo

Cel mai greu moment din perioada milităriei lui Petrică a fost un soi de „petrecere câmpenească“, de felul celor care se mai organizează şi astăzi. Se întâmpla la Braşov, unde fuseseră chemaţi, pentru o cântare „live“, raperul Mc Hammer şi formaţia Satus Quo. Cu primul a fost cum a fost.

Petrică a reuşit „să fugă“ câteva ore din unitate, cu ştiinţa şefilor, şi să-l vadă la repetiţie. Mai nasoale au fost minutele când Status Quo a cântat celebrul hit „You’re in the army now“. „Eram la post, nu puteam pleca, dar am auzit de acolo melodia. Parcă am şi plâns atunci, de necaz că eram în armată. Şi am înjurat tare. Oricum nu mă auzea nimeni în pădurea aia.“ Petrică nu stă nicio secundă pe gânduri când trebuie să răspundă la întrebarea dacă încă regretă că a făcut armata: „În armată am pierdut un an din viaţă şi am învăţat să fiu umil, supus“.