Evenimentul Zilei > Social > Povestea literaturii române vechi în 1.000 de pagini
Povestea literaturii române vechi în 1.000 de pagini

Povestea literaturii române vechi în 1.000 de pagini

Ușor-ușor, intrăm în rând cu lumea (culturală) bună. După publicarea Dicționarului General al Literaturii Române (ediția a doua), un alt proiect de căpătâi pentru o națiune a văzut, în această primăvară, lumina tiparului: Enciclopedia literaturii române vechi, o carte minunată la conceperea căreia au lucrat 70 de cercetători timp de mai bine de zece ani!

Pot fi înglobate între hotarele literaturii noastre (vechi) textele apărute pe teritoriul actualei Românii exprimate în alte limbi – slavonă, latină greacă – pentru că, trebuie să recunoaștem, cele mai vechi scrieri de aici, de pe acest pământ, au fost zămislite în limbile oficiale de la acea vreme?

„Întunericul răsăritului”

Criticul literar Eugen Simion și omul care a inițiat acest proiect magnific – Enciclopedia literaturii române vechi – a încercat să răspundă chestiunii: „Eugen Lovinescu și, după el, mai toți criticii estetici, au o poziție și mai radicală decât Iorga sau Hașdeu, de pildă: pentru ei literatura dinainte de mijlocul veacului al XIX-lea – când civilizația și literatura română descoperă Occidentul european – nu există pur și simplu sau, dacă se întâmplă să existe, se manifestă sub formele indistincte ale culturalului. „Întunericul răsăritului”, îmi amintesc că zice Lovinescu, creatorul conceptului de modernitate în literatura noastră. George Călinescu este mai receptiv, dar cu moderațiune, rămânând în continuare mefient în ceea ce privește scrierile în alte limbi.

Convingerea lui este că literatura noastră este produsul, în exclusivitate, al limbii române. De aceea, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, nu-i face loc lui Panait Istrati și nici altor scriitori români care s-au exprimat în alte limbi. Un punct de vedere ce se poate discuta și, în bună parte, accepta. Și, totuși, nu ireproșabil, căci excepțiile (din toate epocile) îl pot clătina, dacă ținem seama că, în această parte de lume, în epoca medievală (epoca migrațiilor și a cuceririlor) circumstanțele istoriei au fost acelea ce au fost, și literatura română a apărut târziu”.

 

„Învățăturile” lui Theodosie, contemporane cu „Principele” lui Machiaveli

Așadar, să facem abstracție de textele noastre vechi doar pentru că sunt scrise în altă limbă decât româna? Profesorul Simion verticalizează: „Scrisoarea lui Neacșu (1521), primul text în limba română datat pe baza informațiilor cuprinse în el, apare când Machiavelli scrisese deja Principele (încheiat în 1513), iar Rabelais se pregătea să compună Gargantua și Pantagruel. În același secol, spre sfârșit, Montaigne publică Eseurile sale. Dar, tot cam atunci (aprox. 1520), Neagoe Basarab compune sau dictează Învățăturile către fiul său Theodosie, în slavonă, unui călugăr inteligent, talentat și instruit.

O operă moralistică (parenetică) de prim ordin, contemporană, repet, cu scrierile ilustre ale lui Erasmus, Machiavelli și Baldesar Castiglione. Ce facem cu ea, să nu o luăm în seamă, pentru că nu este scrisă în limba română, ci într-o limbă folosită atunci numai în biserica ortodoxă și în cancelariile domneşti?”

 

Dilema valorii literare

Un alt aspect discutabil privind scrierile vechi este legat de valoarea estetică a textelor. Mai exact, pot fi considerate opere literare „Cazania” lui Varlaam (numită și Carte românească de învățătură – 1643) sau „Psaltirea în versuri” (1673) a lui Dosoftei? „Câtă literatură este în ele? Nu multă, dar dacă știm s-o căutăm, o aflăm într-o oarecare măsură și în diverse forme. Nu-i vorba, mai spun odată, de o literatură pură. Cele mai multe scrieri de acest fel au alte rosturi decât rostul estetic: scopul lor primordial este să consemneze o circumstanță a istoriei (scopul, rolul de martor) sau au un scop liturgic, spiritual. Spiritualitatea, literaritatea lor este indirectă și, totdeauna, însoțită și acoperită de alte valori. Cele mai multe și mai prețioase sunt de ordin moral”, apreciază Eugen Simion.

 

Pledoarie pentru scrierile religioase

Ne lămurește tot academicianul Eugen Simion: „Soluția rațională este, cred, aceea de a uni punctul de vedere al istoricului cu acela, estetic, al criticului literar, acceptând toate scrierile semnificative într-un fel sau altul pentru cultura apărută în spațiul nostru, aflat secole de-a rândul sub ocupații străine. De ce, întreb din nou, am ignora aceste scrieri religioase sau aceste opere moralistice care, direct sau indirect, exprimă credința, modul nostru de a primi cruzimile istoriei și modul nostru de a gândi omul și relațiile lui cu divinitatea? A le elimina reprezintă un lux sau o rea cumpănire a lucrurilor pe care, am sentimentul, nu putem să ni le îngăduim”.

Dosoftei, mitropolitul-poet

Un precursor al lui Arghezi este, la sfârșitul secolului al XVII-lea, Dosoftei (1624-1693), Mitropolitul Moldovei. El a tradus, mai întâi în proză, apoi în versuri, psalmii lui David. Psaltirea (1673) este întâia carte de poezie românească autentică, chiar dacă ea nu face decât să transpună, cu minime intervenții, textele biblice”, consideră Eugen Simion.

Imediat, atrage atenția: „Originalitatea poeziei nu stă însă în teme, ci în limbajul ce le exprimă. Cu unele variații, temele sunt aceleași și trec de la o epocă la alta și, în cazul Evului Mediu, de la o limbă la alta. La 1660, când Dosoftei se apucă să transpună în noduroasa limbă română psalmii lui David, în Estul Europei nu exista noțiunea de proprietate intelectuală și nici aceea de originalitate. A împrumuta, a compila, a reproduce și a parafraza sunt operațiuni curente, fără a implica noțiunea de culpă morală. Mai ales că modelul predilect, când este vorba de literatură religioasă, este pentru toți Biblia”

 

Oaze de lirism în versuri împleticite

Concluzia distinsului critic literar: „Se cade, deci, să-l citim și să-l judecăm pe acest înaintaș al nostru ca pe un veritabil creator liric. Nu greșesc, așadar, prea mult cei care-l consideră pe autorul Psaltirii din 1673, trecând peste dificultățile inerente ale limbii, un mare poet. Când îl citim, cu știința noastră despre poezie și cu gustul nostru estetic educat de modernitate și postmodernitate, rămânem uimiți să descoperim, în versurile sale împleticite, oaze de lirism autentic și, uneori, asociații, imagini, sugestii pur și simplu uluitoare”.

 

De la primele texte, până la 1830

Laura Bădescu, șefa departamentului de literatură veche al Institutului „George Călinescu” al Academiei Române și coordonatoarea acestui proiect monumental, ne-a oferit, la rândul ei, câteva explicații: „Organizată sub forma unui dicționar, Enciclopedia literaturii române vechi adună momentele semnificative ale literaturii noastre, de la primele texte redactate în perimetrul românesc, până la 1830. Sunt prezentate opere, autori, specii, curente și mișcări literare etc. considerate a fi reprezentative pentru epoca veche și pentru perioada imediat următoare, perioadă integrată de specialiști literaturii române premoderne”.

 

Cine a fost creatorul limbajului liturgic românesc?

Eugen Simion a evidențiat, în comentariile sale, și „subiectul” Antim Ivireanu: „Mai complex este cazul lui Antim Ivireanu, care a tipărit 38 de cărți și a scris în grecește, în 1715, Sfătuiri creștine-politice către Ștefan Cantacuzino, după ce, tot el, tradusese, în 1713, împreună cu Ioan Avramios Pildele filosoficești ale părintelui Galland, redactate în limba greacă vulgară şi puse – unele dintre ele – în versuri, ca să se țină minte mai ușor. Remarcabil stilist și orator (creator, în fapt, al limbajului liturgic româ- nesc), talentul epic și moralistic al „păzitului de Dumnezeu mitropolit Antim din Ivir” se vede mai bine în Didahii, păstrate în manuscris (cu o circulație, se pare, restrânsă) și tipărite de-abia în 1888–1889: operă oratorică, parenetică și panegirică de prim rang, dacă o judecăm în raport cu scrierile din epocă”.

Retorica umilinței

Concluzia: „Dincolo de calitățile lui oratorice și subtilitățile teologice, Antim este un creator epic ce se poate citi, și azi, pentru însușirile literare proprii, cu toate dificultățile limbajului. Estetul subțire se poate lăsa sedus, la rândul lui, în plină și capricioasă postmodernitate (în care toate regulile retoricii s-au prăbușit), nu numai de rafinamentele gândirii speculative ale teologului și ale moralistului, dar chiar şi de limbajul dibuitor, plastic și sugestiv în nesiguranțele lui. Antim a prins subtilitățile retoricii religioase și începe predica lui de duminică, reclamând deschis „neștiința învățăturii sale” și nevrednicia ființei sale. O superioară, epic vorbind, retorică a umilinței și a pocăinței domină discursul său”.