Una dintre marile probleme ale dictaturii lui Nicolae Ceaușescu a fost decretul 770, care începând cu 1966, a interzis avorturile, fiind născuți peste două milioane de copii în 23 de ani.

Dacă legea era încălcată, atât medicul, cât și pacientul erau trimiși în închisoare. 

O altă modalitate de control a Partidului Comunist Român

Această modalitate prin care partidul își exercita controlul, a făcut ca femeile să fie „premiate” pentru capacitățile lor reproducătoare. Chiar și așa, au existat medici care și-au riscat libertatea, pentru a salva viețile victimelor acestui decret. 

Conform datelor înregistrate oficial, peste 10.000 de femei au murit în timpul avorturilor ilegale. Multe decese erau consemnate ca fiind septicemie sau insuficiență renală, deoarece metodele pseudo-medicale folosite, aduceau astfel de complicații. 

În această perioadă, au apărut “decrețeii”. Unii dintre aceștia au avut norocul de a-și construi o viață frumoasă, alții s-au născut cu handicap sau cu diferite boli. Părinții care nu aveau posibilitatea de a-i crește, îi lăsau în orfelinate, unde majoritatea au murit din cauza tratamentelor oferite. 

Drama suferită de femei

Într-un interviu oferit în exclusivitate pentru Evenimentul Istoric, o victimă a decretului 770 a acceptat să se destăinuie coșmarul trăit. 

“Viața noastră din anul 1966 de când a fost semnat decretul 770, a fost un calvar. După ce am născut primul copil, am rămas însărcinată în 1977. Îmi doream și al doilea copil. Însă, având RH-ul negativ, aveam probleme în menținerea sarcinii. Imediat după cutremur, din cauza șocului, s-a produs un avort spontan. Eram în luna a șaptea.

Am fost dusă la spital, unde am trăit cele mai cumplite clipe. Niciun medic nu se apropia de mine. Peste noapte, am început să urlu de durere. În mod normal, simțeam că ar fi trebuit să nasc. Nimeni nu credea că este un avort spontan real. Mulți mă acuzau că îmi provoc acel avort.

Toată noaptea am trăit în dureri crâncene. Una dintre paciente, văzându-mă că sunt pe cale să trec în neființă, a spus că mă ajută. A început să mă apese pe burtă, încercând să mă ajute să nasc. Văzând că nu funcționează, a fugit repede după o asistentă. Asistenta nu a făcut nimic. Stătea și se uita. La un moment dat, am avortat. 

S-a auzit în salon: “Aaa, are picioarele rupte”. Din cauza apăsărilor puternice, picioarele fătului au fost rupte la mine în burtă. Am fost dusă la medic, mi-au scos placenta și m-au lăsat pe masă. Nu s-au ocupat de mine în niciun fel. Nu am avut parte de nici o intervenție de coasere. M-au trimis acasă să mă vindec singură.

Îmi era frică de fiecare dată că puteam rămâne, din nou, însărcinată. Câțiva ani mai târziu, s-a întâmplat. Nu m-am mai dus la spital din frica de a nu trăi aceleași momente. Peste noapte, a început o hemoragie abundentă. Soțul meu, a chemat salvarea, m-a dus la spital, unde m-a întâmpinat medicul de gardă. Era un om sufletist. A început să urle: “Vedeți în cel hal vin femeile? Ce pot să le fac? Pot să le las să moară ?”. M-a ajutat. După niște ani, am aflat că acest medic care nu a vrut să mă lase să mor, a fost închis și a murit în închisoare din cauza faptului că a ajutat mai multe femei să scape. Am rămas cu multe traume, atât fizice, cât și psihice, în urma fiecărui avort. Mai ales că, toate aceste avorturi nu au fost făcute din dorința de a pierde copilul, ci din imposibilitatea de a-l păstra.”