Au trăit mai bine de 450 de ani între graniţele satului Bezidu Nou, despre al cărui ţinut se spune că ar fi fost uluitor de frumos. Nu au ţinut niciodată cont de etnia sau religia vecinilor, alături de care îşi duceau, la bine şi la rău, traiul, pus în mare cumpănă de o singură şi teribilă ameninţare; apa părâului Cuşmed, care se repezea cu o forţă nimicitoare, cam de două trei ori pe an, asupra celor aproape 180 de case, câte număra la acea vreme localitatea. Ceea ce le-a adus, însă, pentru totdeauna amărăciunea în suflet bezidenilor, a fost, însă, nu furia naturii, ci cea a semenilor comunişti care au decis că micul sătuc din inima Ardealului trebuie să fie înghiţit pe veşnicie de ape

Şase religii, o singură comunitate

Situat la mai puţin de 6 km de localitatea Sângeorgiu de Pădure, satul Bezidu Nou a fost atestat documentar, pentru prima oară, în 1566. Mai bine de 450 de ani au trăit pe meleagurile pitoreşti ale cătunului cei aproximativ 550 de oameni care-şi aveau sălaş aici. Localitatea - aşa cum o spune, de altfel, şi numele era de fapt o prelungire a Bezidului, un sat, aflat în plină expansiune din punct de vedere economic, care devenise suprapopulat.

Saşi, maghiari, secui, ba şi o mână de români, toţi locuiau între graniţele satului în bună pace şi înţelegere. Nu doar naţionalităţile le erau diferite, ci şi religiile şi obiceiurile. Nu mai puţin de şase erau credinţele care-i împărţeau pe oamenii locului în ortodocşi, greco-catolici, reformaţi, unitariani, romano-catolici şi evrei, ultima religie având pe aceste meleaguri o poveste cu totul şi cu totul specială.

Salvaţi de preotul falsificator

“A existat aici un cult unic în lume. Credinţa aşa numitor sabatiști/sabatarieni, în fapt secui neoprotestanţi care credeau în Isus. Prin 1860, au trecut la religia evreiască, oarecum similară cu a lor, convinşi fiind să facă acest lucru de către evreii autentici, puţini la număr, din sat care îşi doreau o comunitate mai mare şi mai puternică. Interesant, în ceea ce-i priveşte, e faptul că au fost salvaţi de persecuţiile din Al doilea Război Mondial de către preotul catolic din Beizad, Ráduly István, care le-a falsificat certificatele de naştere pentru a-i scăpa de prigoana hilteristă”, explică - celor curioşi să afle povestea sabatiștilor/sabatarieni - ghidul local Gáspár Péter.

Inundat din motive religioase

Viaţa se scurgea lin pe uliţele satului Bezidu Nou. Singurul lucru care le dădea bătăi de cap localnicilor era părâul Cuşmed care se încăpăţâna să le joace din când în când feste, inundându-le proprietăţile. Cum erau harnici şi destonici, de fiecare dată sătenii o luau de la capăt. Îşi reparau casele şi priveau înainte. Niciodată peste umăr. Asta până într-o zi când autorităţile comuniste au decis să construiască un baraj, la limita localităţii  Sângeorgiu de Pădure, stavilă în calea apelor mânioase. Planul inițial era ca lacul de acumulare, creat în urma construirii barajului, să fie doar în zona de dincolo de frontierele comunei, într-o zonă de vreo 3-4 km, unde nu se aflau case. Socoteala de acasă a comuniştilor nu s-a potrivit însă cu cea din târg. Ceaușescu a dat o fugă în China la începutul anilor 1970, unde planul de distrugere a satelor era în plină desfăşurare. Fostului dictator a fost convins atunci de eficacitatea distrugerii controlate a cătunelor şi satelor, motiv pentru care, cinci ani mai târziu, a început să pună în aplicare idea împrumutată de la chinezi. Victimă a căzut, printre nenumăratele sate decimate de furia comunistă, şi Bezidu Nou. S-a întâmplat între anii 1988-1989, când toate casele din sat au ajuns sub ape.

Trimişi în exil, oamenii au primit ca despăgubire pentru gospodăria pe care o avea de o viaţă şi care avea să sfârşească pe fundul Cuşmedului aproape 30.000 de lei de căciulă. Mai puţin de jumătate din preţul, pe atunci, al unui autoturism Dacia. Pentru ei, cei alungaţi din Beidul nou, au fost construite garsoniere în Sângeorgiu de Pădure: o cămăruţă de câţiva metri pătraţi, o bucătărie minusculă şi baie comună, fără apă potabilă și fără canalizare, veritabil ”ghetou” care avea să le devină casă pentru restul zilelor.

Ca un făcut, turla bisericii din cătun, în care toţi enoriaşii, indiferent de cultul îmbrăţişat, se simţeau în Casa Domnului, s-a încăpăţânat să iasă, rebelă, deasupra apelor. Oamenii locului spun că salvarea bisericii de sub ape a fost un semn divin. “Un semn care aminteşte şi azi de planul criminal al comuniştilor. Pentru că nu e om în sat să nu creadă cu tărie în vechea convingere că, de fapt, intenţia slugilor ceauşiste a fost să distrugă cu orice preţ singurul loc din România în care şase religii convieţuiau în deplină înţelegere şi pace. Rugile romano-catolicilor, unitarianilor, greco-catolicilor și ale sabatarianilor ardeleni fuseseră condamnate să amuțească pentru totdeauna”, povesteşte Gáspár Péter.

Simbolul toleranţei

Astăzi, trecătorul pripăşit pe meleagurile Bezidului, se opreşte lângă întinderea nesfârşită de ape care a înghiţit ţinutul celor şase religii. Dacă nu-i ştie povestea, trece liniştit mai departe, nu fără a arunca a mirare o scurtă privire spre turla biserivii iţită bizar din mijlocul puhoiului întunecat de apă. Dacă, în schimb, i-a ajuns la urechi istoria cutremurătoare a satului inundat, îşi face cruce spăşit. Iar atunci când dă cu ochii de inscripţia consemnată cu litere de-o şchioapă pe singurul zid pe singurul zid care a mai rămas în picioare, se cutremură din cap până-n picioare. „Acum satul Bezidul-Nou se află pe fundul lacului. Foştii locuitori ai celor 180 de case, răspândiţi prin lume, îl plâng şi azi. Slujitorii servili ai fostei dictaturi l-au demolat şi l-au inundat. Astfel au desfiinţat o comunitate unică din punct de vedere istoric şi religios - în care au trăit laolaltă familii de diferite naţionalităţi şi credinţă, în deplină înţelegere şi bună pace, de-a lungul secolelor. Acest loc să fie simbolul toleranţei între religii“. Aşa stă scris pe placa memorială, mărturie a ceea ce a fost satul inundat de comunişti.  

”Biserica Solidarității”, restaurată în 2019

Simbolul satului, după inundare, a fost Biserica Romano-Catolică, care a rezistat până în luna iunie a anului 2014, după care a picat. Astăzi, dintre ape, ţâşneşte spre cer, solitară, doar turla aşezământului de cult. Unul pe care Primăria Orașului Sângeorgiu de Pădure, împreună cu Asociația „Bözödújfaluért” (Pentru Bezidu Nou), au decis să îl reconstruiască. Biserica va fi în apă, fiind legată de uscat printr-o pasarelă. Nu va avea religie, fiind mai degrabă un simbol al celor 6 credinţe de care erau animaţi oamenii locului. Va fi numită ”Biserica Solidarității”, iar restaurarea ei este planificată pentru vara lui 2019.