Zâna a fost înghiţită de urs, dar fiara s-a predat în cele din urmă farmecelor fecioarei. Chipul suav apare din pântecele uriaşului şi-mi zâmbeşte. Doar ce-şi aşează mai bine blana pe ea, fără să poată totuşi să-şi îndrepte spinarea. Are în cârcă vreo 50 de kilograme. Poate tot atât cât tine, glumesc. „Pe-aproape”…

A venit tocmai din Bacău, să strige, cu vocea-i de chihlimbar, în mijlocul Iaşului, la Palatul Culturii, „Ursu’, băăăăă!”. Cu atâta putere, încât toate jivinele pădurii ar cădea, tremurând, la picioarele basmului, cerând îndurare.

 

Ordinul comandantului

În locul unghiilor, prinţesa are gheare. Şi la mâini, şi la picioare, după ce, sprintenă, intrase cu totul în trupul lui Moş Martin, preluându-i nu doar mirosul greu, de tartor al înălţimilor, ci în special gesturile ample. Braţele ei fine se continuă, firesc, cu enormitatea hălcilor, apucând rotocoale mari de aer şi modelându-le vârtos.

Deodată , comandantul dă ordin de pornire în marş. Domnişoara se integrează cât ai clipi în alaiul sacadat al uriaşilor. Deşi micuţă de felul său, nu se deosebeşte cu nimic de restul trupei, datorită capului enorm cocoţat peste fruntea ei.

Ursul şi-a păstrat în acest fel nemurirea. Ochii săi mari, de un vânăt sticlos, te ţintuiesc şi te înfioară. Fălcile scot la iveală colţi nemiloşi. Pare nefiresc amalgamul între duioşia părului bălai al frumoasei şi întunecatul brun, ţepos, al bestiei. Depăşită e deja graniţa între fiinţă şi nefiinţă.

Prinsă în vraja fiarei

După semnalul de mai devreme, un fluier prelung, al Irodului, deschide bubuiala tobelor, dând navală în timpane. Giganţii se adună, pe îndelete, într-un cerc al descântecelor. Duduie pământul sub labele lor, în timp ce zgârie cerul sub arşiţa chemărilor tunătoare.

Jocul se înteţeşte după ritmul tot mai alert al darabanelor. Vuietul cuprinde atmosfera din jur şi o preface într-un vacarm din care te poţi desprinde numai dacă ai fugi cât mai departe. Dar cine să mai poată face aşa ceva, când ai fost prins în vrajă?!

Iată deci invazia cetelor din Dofteana şi din Comăneşti! Bărbaţi cu chipuri tăbăcite de muncă, oieri sau tâmplari, după cum îşi povestesc, în puţine cuvinte, existenţa, atunci când nesperata pauză intervine. Îi văd transpiraţi, căutând un strop de apă.

Curiozitatea mea se îndreaptă din nou către fiica munţilor. Tocmai ce şi-a coborât capul mamiferului, sprijinindu-l de umăr, dar fără a ieşi cu totul din carapacea lui. Botul fiarei e străpuns cu un belciug. Sunt îndemnat să trag de el, în sus, cântărindui astfel împovărarea. Mă sprijin bine în picioare. Ea tot găseşte motiv de chicoteală.

Îmi zice că de pe când era o mogâldeaţă de grădiniţă merge cu alaiul, în fiece ajun de An Nou. Mai încoace şi-a intrat cu totul în rol. Numai că prin satele de unde vine ea se respectă tot mai puţin obiceiul, aşa că ritualul e adesea urcat în autobuz şi transportat pe la diverse chermeze orăşeneşti.

Năvala ziariştilor străini

În Comăneşti e ansamblul Lăloaia, al cărui organizator se numeşte Dumitru Toloacă. Mă invită pe 30 decembrie în urbea cu pricina, să văd un nesfârşit joc al cetelor coborâte de prin cătunele din jur. „Un eveniment care a fost recunoscut şi de UNESCO”, ţine să mă informeze.

Ba s-au trezit şi cu televiziuni din Coreea de Sud, din Polonia, din Cehia, din Anglia. „Au venit şi din America”, adică s-a scris despre ei în „New York Times”. Vreau să ştiu câte “armate” intră atunci în luptă. „Vreo opt sau nouă. Atâţia am mai rămas”, simt fiorul nostalgiei cum străbate zdravănul trup.

 

Expansiunea fioroşilor

De dincolo, din Dofteana, îşi face aparitia o altă formaţiune, aşa cum mi-o descrie Constantin Hanganu. La ei sunt cinci asemenea nuclee, iar de la anul, şapte, pentru fiecare sat în parte. În Cucuieţi, Larga, Ştefan Vodă, Hăghiac, Seaca, Bogata şi în satul de reşedinţă al localităţii, Dofteana.

Trupa din care se trage noul meu interlocutor are 63 de membri, de toate vârstele. Simt un oarecare patriotism local în exclamaţia celui care susţine că în Bacău s-a păstrat cel mai bine, din Carpaţii României, modul acesta impunător de-a vesti schimbarea calendarului. Aşa o fi, nu pot să-l contrazic. Cât despre vechimea obiceiului, “să nu-i excludem pe getodaci”, sunt îndemnat. Deşi circulă şi alte ipoteze, de prin Evul Mediu, ale animalelor vii, obligate să joace pe o tablă încinsă.

 

Adevărate comori, după tarifele actuale

Chiar şi de dincolo de moarte urşii îşi continuă, într-o altă formă, anotimpul hibernării. Majoritatea blănurilor au cel puţin 30 de ani vechime. Ba unele chiar se avântă spre o jumătate de secol. Înseamnă că sunt păstrate într-un fel anume. „Străbuncii le impregnau cu tutun”, apare prima variantă. „Mai e şi amestecul de motorină cu cremă de pantofi”. Numai gândul unei asemenea năclăieli e greu de suportat. „Să nu le mănânce moliile”. Mijloacele, oricare ar fie ele, slujesc nobilului scop.

Dacă rămâi fără podoaba asta, trebuie să scoţi bani grei din buzunar, pentru una nouă. Un astfel de acoperământ se vinde, conform tarifelor actuale, cu cel puţin câteva mii de lei. Alte variante se referă la 800 sau 1.000 de euro, de neimaginat pentru bugetul colindătorilor. Aşa că, după propria reţetă, îşi păstrează fiecare, cu sfinţenie, moştenirea din străbuni.

Păcatele omeneşti şi spiritele rele se pregătesc, iată, de un nou joc de-a v-aţi ascunselea, între anul nou şi cel vechi. De dragul sărbătorilor, să ne amăgim totuşi că vor fi alungate cu pleaftura, biciul împletit din coadă de cal, plesnit cu putere de comandantul urşilor.