Să închidem orfelinatele! Povestea fetiţei care a cerut voie să spună "tata"

La şapte ani, Larisa a spus pentru prima dată "mama" şi "tata", nu înainte de a se asigura că nu supără pe nimeni cu o asemenea pretenţie.

Când instituţiile statului au decis să desfiinţeze casele de copii moştenite din vremurile comuniste şi să-i mute pe orfani în locuri mai primitoare, în care să simtă că au o familie, asistenţa maternală a fost una din opţiuni. Practic, o familie ori o persoană trecută prin anumite filtre, se poate angaja ca mamă/tată pentru unul ori mai mulţi copii. În prezent, în sistemul de protecţie se află 67.000 de copii, iar mutarea din orfelinat la părinţi de împrumut a fost mană cerească pentru mulţi dintre ei. Şapte ani în iad, doi în rai Larisa, o fetiţi de nouă ani, face parte din categoria copiilor pentru care asistenţa maternală a fost cea mai bună soluţie. Familia naturală nu o vrea acasă, iar adopţia ar fi un vis prea frumos. Un studiu al UNICEF, Oficiului Român pentru Adopţii şi Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti arată că românii care vor să adopte solicită copii de 0-3 ani, fără probleme de sănătate, ne-romi şi care să nu fi fost instituţionalizaţi. Doar 1,2% dintre părinţii chestionaţi în cadrul studiului ar fi înfiat un copil cu probleme. Or Larisa are tetrapareză spastică şi a trăit şapte ani într-un orfelinat din Bacău. "Te superi dacă îţi spun tata?" Au trecut doi ani şi jumătate de când familia Chetreanu din satul Pralea, judeţul Bacău, a adus acasă o minune de copil blond cu ochi albaştri şi numai zâmbet. Când doamna Chetreanu s-a dus la Direcţia pentru Protecţia Copilului să-i fie prezentat un copil, soţul i-a zis: "Numai să-mi aduci acasă unul întreg, nu în cărucior". N-a fost să fie aşa, copilul avea "picioarele sucite", cum zice femeia. Bărbatul nu regretă. Larisa e sufletul casei şi, la cum o privesc soţii Chetreanu, e şi sufletul lor. În prima zi acasă, una din cele două fiice naturale ale familiei a scos-o la plimbare pe Larisa prin sat. "Te superi dacă îi spun şi eu mamei tale mama?", a întrebat-o pe fată. Câteva zile mai târziu, a cerut permisiunea şi de la domnul Chetreanu. "Te superi dacă îţi spun tata?", i-a zis, mângâindu-i părul. "Dacă un copil o supără pe doamna învăţătoare, nu mai e prietenă cu el până nu-şi cere scuze" Zâmbeşte des, cu gura, cu o ochii şi cu sufletul, de parcă ar fi avut o copilărie de vis. Două codiţe împletite îi încadrează faţa luminoasă. Vorbeşte rar de cei şapte ani petrecuţi în orfelinat, şi doar din proprie iniţiativă. Familia Chetreanu ştie că aşa e mai bine pentru ea, mai ales după grozăviile trăite şi văzute, pe care le-a mai amintit copilul în rarele discuţii pe această temă. Pe masa din sufrageria familiei e o ramă cu poza Larisei, iar pe dulap, coroniţa obţinută în clasa I. "E o fetiţă cuminte, educată, atentă la ce spune, nu ar face nimic să supere pe cineva. Dacă un copil o supără pe doamna învăţătoare, nu mai e prietenă cu el până nu-şi cere scuze", o caracterizează doamna Chetreanu. Larisa va merge "Nu vă puteţi închipui cât a suferit copilul ăsta", continuă ea, înghiţind în sec când îi dau lacrimile. Micuţa a făcut patru operaţii la picioare, a purtat orteze pentru îndreptarea membrelor, a stat cu picioarele în ghips. Odată cu ea, sufereau şi părinţii. "Când îi puneau ghipsul, la spital în Bucureşti, ea plângea de durere, eu plângeam la capul ei şi soţul la uşă. Au urmat apoi nopţi în care niciunul nu puneam geană pe geană". Timp de patru luni, tata a dus-o săptămânal la spital în Bucureşti. Acum, fetiţa e mai bine, face chinetoterapie, iar medicii spun că într-o bună zi va merge. Greu, dar va reuşi. Georgică, încă un suflet alinat de familia Chetreanu "Am amorţit, vreau să stau jos", spune fetiţa şi coboară de pe canapea pe covor. Se deplasează târându-şi picioarele după ea, cu ajutorul mânuţelor. Mai mult cu cea dreaptă, cealaltă nu prea o ascultă. Ajunge la picioarele tatălui şi se încolăceşte în jurul lui, iar faţa bărbatului se luminează. Aşa, într-o doară, femeia pomeneşte că, de fapt, se mai îngrijeşte de un copil abandonat, dar fără să mai ia bani, ca pentru Larisa (750 de lei, lunar). "Georgică, adu-l pe Georgică, că sigur s-a întors de la şcoală!", îi zice soţului. "Dar cine e Georgică, doamnă?", întreabă un reprezentant de la Protecţia Copilului, care a însoţit grupul de jurnalişti în casa familiei Chetreanu. Băiatul, cam de vârsta Larisei, intră sfios în încăpere şi se aşază lângă femeie. E un puşti frumuşel şi cuminte ca o fetiţă. Îşi dă căciula jos, îşi netezeşte părul, zâmbeşte uşor speriat şi-şi pune mâinile împreunate în poală. O poză de familie De Georgică mama lui a cam uitat când a plecat la muncă în străinătate, tata uită mereu când îşi bea minţile la cârciuma din sat, iar sora din Italia, care i-a promis că-l ia acolo, s-a răzgândit după ce a rămas însărcinată. Aşa că familia Chetreanu l-a luat acasă, dar le-a fost frică să le spună celor de la Protecţia Copilului de soarta lui, de teamă că îl vor lua de acolo. În vreme ce mama vorbeşte de Georgică, Larisa face poze, fascinată de aparatul fotoreporterului. "Mama, zâmbeşte, că-ţi fac poză! Georgică, stai şi tu acolo, lângă mama, să vă fac poză", îşi strânge ea familia pentru o fotografie. Acest articol face parte din campania "Să închidem orfelinatele! Copiii nimănui, acasă!", demarată în urma unor vizite organizate pentru jurnalişti de HHC România în centre şi casele unde trăiesc copii sprijiniţi de stat. Pe parcursul zilelor următoare veţi găsi în EVZ articole despre sistemul de protecţie a copilului aflat în dificultate şi despre integrarea celor abandonaţi în propriile familii ori în case de tip familial, cu mame de împrumut. Nu rataţi poveştile unor copii ce au ajuns acasă după ani buni de instituţionalizare şi a celor ce aşteaptă încă să se întâmple o minune şi pentru ei.