Evenimentul Zilei > EVZ Special > Şi-a transformat propria casă în şcoală. Povestea Elisabetei Ciobanu din satul vâlcean Pietriş
Şi-a transformat propria casă în şcoală. Povestea Elisabetei Ciobanu din satul vâlcean Pietriş

Şi-a transformat propria casă în şcoală. Povestea Elisabetei Ciobanu din satul vâlcean Pietriş

Poţi întâlni mari caractere până şi în cel mai stingher loc. Aceasta este povestea unei femei care şi-a transformat propria casă în şcoală. După ce cutremurul din 1977 a dărâmat literele zidite în satul ei.

Până în 1985 au învăţat cei opt elevi din Pietriş în cămăruţa cât o răsuflare de mică. Ultima generaţie de prichindei. Acum în acest loc mai vieţuiesc câteva frunţi încărunţite. 

Sălaşul cu pereţi din lemn, ridicat pe temelie trainică, din piatră, e întreţinut de urmaşii celei ce a fost până anul trecut, când s-a prăpădit la 90 de ani, Elisabeta Ciobanu. Eroina acestor rânduri.

Spre subiectul pe care nu-l ştiam

Ajunsesem în Băile Olăneşti pentru a documenta un reportaj. Cum s-ar zice, informaţie pe care o ştiam încă de la Bucureşti. S-o valorific jurnalistic la faţa locului. Că aşa se face în mod normal. Nu pleci unde vezi cu ochii, ci numai spre un punct dinainte stabilit.

Numai că fiind deja în arealul cu pricina îmi propun şi altceva, pe lângă scopul principal. Să las deoparte vechile şabloane, dând liber drumului să-mi stabilească el, de data asta, dacă poate, subiectul.

Am plecat din staţiune, cale de trei kilometri, prin pădure, pe o potecă destul de bine marcată, pe alocuri amenajată corespunzator, de-a lungul râului Olăneşti. Apa se aruncă uneori, curajoasă, printre de ziduri din piatră. Până când, pe o culme, zăresc mănăstirea Comanca. 

La răscruce de drumuri

Din poarta locaşului văd că se formează o cale nouă. Un panou impunător, de câţiva metri înălţime, anunţă satul Pietriş.

Le întreb pe măicuţe câte suflete mai sunt acolo. Fără să se gândească prea mult, fiind clar că ştiu bine zona, îmi spun 12. Şi cât am de mers până în acel loc? “Doi kilometri”.

Trag concluzia că indicatorul e cu mult mai mare, în comparaţie cu vatra pe care o anunţă.

La trântă cu muntele

Până aici venisem agale, fără să-mi întrebuinţez prea mult energia. Observ, în schimb, că noua cărare e de-a dreptul alpinistă. Din depărtare, Munţii Căpăţânii parcă m-ar lua în derâdere. “Băi, bucureştene, te simţi în stare?”.

M-am ambiţionat, fixându-mi mai bine şapca pe cap. E aproape zece dimineaţa şi soarele deja dogoritor. Rucsacul în spate. Am apă la mine. Şi un pachet cu covrigi. Pregătit, nevoie mare!

Simţeam pur şi simplu că trebuie să ajung acolo. Nu ştiam deocamdată de ce.

La urcuş greu ţi se descarcă foarte repede voinţa, din cauză că în faţa ochilor îţi vezi doar următorii paşi. Dureros de grei. Ştiu din alte experienţe. Pietrele, ţărâna. Dispare cerul din raza vizuală. Unica soluţie e să păstrezi ritmul.

Primul acoperiş

Nici ţipenie prin părţile astea. Cuceresc în cele din urmă primul deal şi îmi port umbletul răcoros pe o coamă umbrită de pomi. Câteva minute, pentru ca apoi poteca să-mi râdă în nas, biciuindu-mă cu o nouă repriză de căţărare. Şi încă una, mai târziu.

Până când îmi iese în cale primul acoperiş. Pe-o coastă. Am senzaţia că se rostogoleşte spre mine. Aş vrea să întreb ceva, dar constat imediat că n-am pe cine. Pereţii se tânguie a şuierat de vânt şi uitare. Încă de la mănăstire fusesem prevenit că am să găsesc multe umbre.

Trec pe lângă trei cruci, la o răspântie de uliţe. Aliniate pe marginea umbletului meu. Singurele care îmi dau bineţe. Nu li se mai văd numele.

Cişmelele bunicilor

Înainte de-a pleca pentru totdeauna, bunii au avut totuşi grijă ca acela care le va călca pragul să fie omenit cum se cuvine. Din loc în loc răsar cişmele. Câte o ţeavă trage din inima pietrei susurul apei, pornit numai dacă atingi o rotiţă. Viaţa glăsuieşte pe dată. Limpede.

Ba în câteva locuri descopăr şi câte o cană agăţată într-un cui. Să bei în numele spiritului care ţi-a prevestit setea.

În casa de oameni buni

Ajung în sfârşit la o poartă cu glas. Buna ziua, oameni buni! Le strig. Un bărbat şi o femeie se uită la mine de parcă ar fi văzut o nalucă.

Spun cine sunt, le arăt şi legitimaţia, şi îi întreb dacă mă primesc la ei în bătătură.

Fac cunoştinţă cu Maria Milcioiu şi Constantin Nadolu. Sunt cumnaţi. Veniseră să deretice una, alta.

Stăpâna acestui colţ de lume s-a prăpădit anul trecut. Trecuse deja prin 90 de primăveri. Elisabeta Ciobanu.

Maria e una dintre cele patru fete ale Elisabetei. Pe când Constantin îi e ginere.

Primul schimb de opinii

Mă invită pe prispă. Stau pe o băncuţă acoperită cu o pătură moale. Un pahar cu apă rece îmi redă imediat glasul.

Codrul foşneşte în apropiere. Ascunzând dese întâmplări cu vulpi şi porci mistreţi.

“Credeam că sunteţi de la vreun partid”, glumeşte Constantin. Au venit politicienii pe-aici? Ei îmi răspund cu o întrebare. “La ce le-ar folosi?”.

Apare în faţa mea o cafea aburindă. Mană cerească, nu alta! “Ei nu ştiu nici măcar scurtăturile până la noi”, adaugă bărbatul.

Acolo e capătul…

Deci mai sunt poteci pe care se ajunge până aici? Trag concluzia. “Nu venim pe drumul pe care aţi mers dumneavoastră. Acela e lung”. Normal, eu făcusem ceva mai mult de-o oră. “Sunt cărări pe care numai sătenii le cunosc”.

Observasem că uliţa cu care făcusem deja transpirata mea cunoştinţă se avântă, după acest sat, spre întunecimea frunzişului. Gazdele îmi zic că mai e o vatră, Comanca. E mult de mers până acolo. Şi apoi? “E capătul”.

Câteva nume

Discutăm despre familiile care mai sunt în Pietriş. Aud câteva nume. Răduţă, Ciobanu, Jianu, Dumitraşcu. “În Comanca sunt şi mai puţini”. E singura consolare?!…

Adică, în total, în locul unde am ajuns eu, sunt 20 de case, dintre care 15 locuibile. Din categoria a doua numai câteva şi locuite. 

“Ce frumos a fost satul acesta pe vremuri! Cu oameni mulţi, harnici. Cu copii!”, îşi retrăieşte Maria primii ani ai vieţii. Oftează.

Un cuplu

Părinţii ei, Elisabeta şi Petre, au construit acest cuib în 1951. Două cămăruţe, una lipită de cealaltă. În lateralul casei, la mică distanţă, bucătărioara şi hambarul. Ceva mai încolo, grajdul animalelor.

“Aici s-au căsătorit, în căsuţa asta”, mi se spune. Un bărbat şi o femeie care, după câte îmi dau seama, înaintea legământului pe viaţă avuseseră grija sădirii unui pom şi a primei cărămizi încadrată în destinul lor.

Continuitate

Constat că şi în momentul de faţă mâini harnice ţin locuinţa în bună stare. Pereţii văruiţi. Acoperământul, din tablă, curăţat. “Mai trebuie vopsit. Le vom face pe toate”.

Pivniţa, din pietre mari, colţuroase, îmi dăduse de la bun-început senzaţia rădăcinilor de nezdruncinat.

Curtea cu iarbă proaspată. Fructiferii dansează cu crengile încărcate de rod.

Noile mele cunoştinţe au la rândul lor copii. I-am întrebat în legătură cu viitorul acestei gospodării. “Va rămâne în familie. Asta e clar”, îmi răspund amândoi, decişi. 

Deşi nu ştiu cine dintre ai lor va veni să îşi depene viaţa aici. Fiecare e cu treburile lui, la oraş. Pentru moment, regula copiilor e să vină din când în când şi să aibă grijă de candelă. Să nu se stingă amintirea părinţilor.

Şcoala din casă

Vine vorba de Elisabeta. Aveţi o poză de-a ei? Am întrebat într-o doară. Maria dă fuga într-una din camere şi se întoarce cu două imagini. Una de pe când mama sa era tânără. Stă în dreptul unui pavilion cu ape curative din Băile Olăneşti. Alta, de buletin, în anii din urmă.

“Aici a fost o şcoală”, e prima tuşă a tabloului care mi se deschide deodată în faţa ochilor.

Cum adică o şcoală? Devin pe dată atent şi încep să-mi descos partenerii de discuţie. Sunt mai degrabă frânturi ale unor evenimente demult apuse.

Cutremurul din 1977 a dărâmat şcoala din sat. Veche, la rândul ei, făcută pe vremea lui Spiru Haret. Reformatorul care a susţinut că până în ultimul sat al ţării noile generaţii să aibă şansa de-a învăţa.

Opt elevi învăţau acolo cu 41 de ani în urmă. Erau de diverse vârste. De la clasa I până la a VIII-a.

Şi o singură învăţătoare. O chema Blendea. Maria sapă cu atenţie în momorie. “Elena, aşa o chema. Elena Blendea”. Venea până aici în fiecare zi. Din Băile Olăneşti, de unde stătea ea.

Decizia mamei

După seism, cadrul didactic a văzut că nu mai rămăsese nimic din zidurile care susţinuseră până atunci unica ei clasă. Copiii priveau şi ei cum zdruncinătura ajunsese până în locurile astea, să le mănânce şcoala.

Atunci a venit la învăţătoare o femeie din sat şi i-a spus aşa. “Doamnă, şcoala se va muta la mine în casă”.

Cea care i-a făcut propunerea era chiar Elisabeta Ciobanu. O ţărancă trăind din glia pe care se născuse, educată la randul ei în nu mai mult de şapte clase primare, după vechea organizare a învăţământului de bază. Dar cu privirea ageră, vorbind de la sine despre un caracter puternic. O văd şi în poze. La fel îmi e descrisă de fiica şi de ginerele ei.

“Mama mea înţelegea cât de importante sunt cărţile. Şi pe noi ne-a trimis să învăţăm”, spune Maria.

La treabă

Mama ei avea 50 de ani în 1977. Fetele erau la casele lor. După propunerea pe care i-a făcut-o învăţătoarei, gospodina eliberează repede camera bună, dinspre uliţă. A scos de acolo patul, masa, tot ce mai avea. Împreună cu soţul ei.

Câţiva vecini i-au ajutat apoi să lege în scânduri noile bănci, pe care copilaşii să scrie. Şi scaunele unde elevii se vor aşeza.

Intru acum în această încăpere. Pe cât de îngustă, pe atât de luminoasă, în ciuda ferestrelor mici, cât nişte ochi iscoditori. Simt o căldură care nu are nicio legătură cu temperatura aerului. E o anume blândeţe.

Îmi dau seama că amprentele nu se şterg, după ce Maria îmi vorbeşte despre mama ei, cea bine cumpănită în tot ce a făcut de-a lungul existenţei sale.

Întreb despre elevii care au fost aici. Dacă ştie ceva despre ei. “Ai Mariei, ai Vetei, ai Ioanei”.

Doamna învăţătoare avea şi ea o măsuţă la care se aşeza. Ca la catedră. Închid puţin ochii, încercând să aud lecţiile, măcar în şoapta lor.

Imagini care nu dispar

Maria îmi spune că mai venea pe aici în vizită la mama ei şi îi vedea pe puştani în noua lor clasă.

A doua cămăruţă, la fel de firavă precum cea din faţă, era suficientă pentru o familie care a ştiut care îi sunt priorităţile.

Fiecare an de învăţământ se desfăşura, chiar şi în acest spaţiu, după tiparul naţional.

Iarna duduia soba. “Mi-o amintesc pe mama cum spărgea lemne şi le ducea în clasă”.

A fost unica soluţie pentru ca elevii să nu fie obligaţi să facă naveta, cale de cinci kilometri, zilnic, până la Băile Olăneşti.

Azi, în cămăruţa transformată cândva în lumina manualelor, sunt iarăşi un pat şi o masă. Doar soba e neschimbată.

Ultimul absolvent

În 1985 se încheie acea perioadă de pe urma căreia nu a rămas nici măcar o fotografie. Lumea de pe-aici nu a considerat ca fiind ceva ieşit din comun. Nişte copii au învăţat carte. Punct.

Aşadar în acel an ultimul dintre cei opt elevi ai generaţiei de după cutremur, din satul Pietriş, absolvă gimnaziul. Au zburat cu toţii spre alte zări.

În urma lor rămăseseră doar părinţii şi bunicii.

Drumul meu avusese dreptate

Trag aer în piept. Mă gândesc că drumul care m-a adus până în acest loc avusese dreptate să mă tragă după el cu atât de multă înverşunare.

Îmi pare rău că n-am cunoscut-o pe Elisabeta Ciobanu. De la ea aş fi aflat, cu siguranţă, mult mai multe despre şcoala din propria-i casă.

Sunt împăcat însă că povestea ei nu a pierit.