Revenind, după ultimul cuvânt mi s-a spus că rămân în pronunțare peste două săptămâni, ceea ce însemna că în fix două săptămâni de la acel moment avea să se desfășoare o altă ședință la tribunal, fără participarea mea ori a avocatului ci doar a judecătorului și a procurorului, în care urma să fie decisă sentința penală. La momentul ăla nu știam exact ce urmează să se întâmple, dar având asigurarea avocatului și a altor persoane în domeniu pe care le-am consultat, respectiv că „o să îți aplice o măsură neprivativă de libertate, cel mai probabil libertatea supravegheată. Nu ai ce să pățești, că aveai 14 ani când ai făcut faptele, ai recunoscut și ai colaborat, chiar nu are ce să ți se întâmple”. Bazându-mă astfel pe aceste cuvinte, nu am acordat prea multă importanță la ceea ce avea să se întâmple…
Iar ceea ce avea să se întâmple m-a lovit pe neașteptate. În ziua pronunțării, lucru de care nici nu îmi mai amintisem deoarece nu aveam nici un motiv să mă îngrijorez, aveam să aflu într-un mod extrem de neplăcut care a fost soluția dată de judecătoare.
Ora 15:00. Stau la calculator. Vine maică-mea să mă întrebe:
– „Ia vezi, nu a apărut pe net pronunțarea?
– Nu a apărut, nu cred că apare azi că nu le bagă ăștia pe Internet în aceeași zi. Ne uităm mâine”, am spus eu, cu total dezinteres față de ceea ce putea să se întâmple și evitând astfel să îmi întrerup activitatea extrem de interesantă pe care o desfășuram în momentul ăla de a naviga pe reddit.
Ora 19:00. Tot la calculator, plictisit, îmi trece prin minte ce m-a întrebat maică-mea. „Ia să văd eu mă, nu a apărut totuși aia?”. Tribunalul Bacău. Dosare. Număr 3952/110/2014. ”[…] aplică inculpatului minor OANCEA CEZAR IULIAN măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenție pe o perioadă de cinci ani”.
Fuck. FUCK. FUCK FUCK FUCK FUCK. O, Doamne. O, nu. Doamne, ce mă fac?! Ce dracu` se întâmplă, nu se poate! Apucă ghiozdanul. Bagă laptopul în el. Uită-te în portofel. 100 lei. Băga-mi-aș, ce să fac cu 100 de lei? Uită-te repede pe stradă să nu vină poliția. Ok, nu vine încă. Scrie bilet de adio părinților în care le spui că nu poți să mergi la pușcărie și că o să îi cauți tu. Scrie că îți pare rău. Fugi mâncând pământul că poate să vină garda în orice moment și să te ia. Mergi în stația de microbuz. Ia primul microbuz până în Bacău (la momentul acțiunii eram la casa alor mei de la țară). Ajungi în oraș, mai ai 80 de lei. Îți iei ceva de mâncare și un suc, te duci în parc pe o bancă și te așezi. Încerci să îți aduni gândurile, să pui totul cap la cap, să găsești o soluție ca să ieși din situația asta nasoală, dar oricât de mult încerci nu funcționează.
Nimic nu mai funcționează, creierul tău nu poate să proceseze informația în mod coerent și mintea ți s-a dat peste cap, în același timp ai un milion de gânduri și de idei dar parcă capul îți e gol fiindcă chestiile doar îți zboară prin cap aleatoriu dar nu se opresc. Ore întregi petrecute pe banca aia nenorocită, într-o seară cu puțin peste zero grade și îmbrăcat doar cu un tricou și o jachetă subțire. Te culci acolo până a doua zi dimineață sperând că mâine o să găsești o soluție sau că mâine poate nu o să te mai trezești și astfel nu o să mai fie nevoie să găsești soluția.
Recomandările noastre
