În cartierul guvernat mai mult de legi nescrise, o fată de 26 de ani scrie un blog despre oamenii care dau culoare locului şi întâmplările lor de viaţă.

Mutarea în Ferentari a venit pentru Simona Rădoi, în urmă cu şapte ani, ca un dop de şampanie în ochi: primele zile au fost dureroase, după care a început să observe că viaţa dădea aici o petrecere grandioasă. Cu timpul, oamenii de pe strada ei au devenit vecini, apoi prieteni şi, în cele din urmă, personaje ale primelor sale povestiri, scrise cu îndemânarea şi concizia omului care ştie să spună ireproşabil bancuri.

În familia bloggerilor

De aproape 3 ani, Simona a intrat în familia mică a bloggerilor care au cu adevărat ceva de povestit despre lumea pestriţă a acestui cartier din sectorul 5, unde liniştea sună „a coji de seminţe sparte“. În toamna anului 2001, Simona avea 18 ani şi era studentă, în primul an, la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene. Se mutase, din Giurgiu, cu tatăl ei, şi locuia, de numai câteva zile, în Ferentari. Îşi aminteşte că, „îngrozită de peisajul absolut dezolant“, era nevoită să meargă mai mult cu privirea în jos, trezindu- se, ca din senin, în mijlocul celor mai bizare situaţii.

Într-o zi, pe strada Tunsu Petre s-au petrecut două evenimente care i-au deschis mai bine ochii pentru lumea din jur: o nuntă şi o înmormântare, făcute după obiceiul locului. Peste câţiva ani, avea să transforme întâmplarea într-o povestire care poate fi găsită pe un jurnal on-line cu nume simplu: O fată din Ferentari. (http://simonarrr.wordpress.com).

„Dacă nu scriu două zile, nu mor“

Pentru tânăra care a împlinit 26 de ani, blogul ei a devenit „o pasiune“, pe care nu o pune însă niciodată înaintea lucrurilor importante din lumea oamenilor mari: serviciul şi viaţa socială. Simona este reporter la revista „Maxim“, de câţiva ani, şi are o sumedenie de prieteni. Pe jurnalul ei de pe WordPress povesteşte despre tot ce i se întâmplă, vede sau aude în drumul făcut de acasă până la autobuz şi invers.

„Scriu aşa cum îmi vin ideile. De fapt, eu nu fac nimic, doar redau atmosfera de acolo. Descrierile mele sunt scurte, iar farmecul lor este dat mai mult de expresiile celor din cartier. Momentan, nu e o chestie serioasă. Nu trăiesc pe blog. Dacă nu scriu două zile, nu mor. Acolo povestesc ce s-a întâmplat azi, pentru că încep să uit întâmplările de acum câţiva ani“, mărturiseşte Simona.

Povestirile păreau neverosimile

Uneori, când pe strada ei nu se petrece nimic notabil, preferă să tacă. Spune că pentru nimic în lume nu s-ar apuca să inventeze sau să îngroaşe realitatea şi crede că este mai îndreptăţită să vorbească despre Ferentari decât cei care se plimbă pe aici câteva ore, după care încropesc poveşti înfricoşă toare ce apar uneori în ziare, cu etichetă de „adevăr“.

Odată, a citit într-un ziar că pe strada ei locuieşte un om, din întâmplare ţigan, care-l citise la viaţa lui pe însuşi Kafka. L-a căutat, a întrebat lumea, mirându-se cum de i-a scăpat un asemenea personaj. Bărbatul nu a fost de găsit. Fie nu se născuse încă, fie fusese răpit de extratereştri. Ideea de a ţine un jurnal on-line despre cartierul în care locuieşte i-a venit citind bloguri de acest fel, în care oameni obişnuiţi povestesc despre lumea în care trăiesc.

Totul a pornit de la un jurnal on-line pe care îl avea, pe 360, acum doi ani. Aşa era atunci la modă. Printre povestioarele despre Ferentari, care prindeau cel mai bine, scria despre job, muzică, filme şi cărţi. Unii cititori o întrebau ce mai face cutare vecin, alţii o acuzau că inventează poveştile. Li se păreau neverosimile. „Am încercat să le explic, după care nu m-a mai interesat. M-am gândit atunci să fac un blog numai despre Ferentari, cum este cel despre Drumul Taberei“.

Prietenii au încurajat-o să scrie

Simona nu urmăreşte să aibă reclamă pe blog. „Vreau doar să le placă celor care mă citesc şi mă bucur să văd că, spre exemplu, într-o zi am avut 300 de vizitatori“, spune Simona, amuzată cumva de faptul că, la rândul ei, urmează să devină un personaj. De fapt, cel mai mult au împins-o de la spate prietenii să salveze poveştile din Ferentari. Prietena ei, scriitoarea Lorena Lupu, care a publicat o carte despre experienţ ele din perioada când a locuit în Rahova - „Bătăuşu’ de câmp“ - i-a spus că ar fi păcat să ţină totul doar pentru ea. Când va avea mai mult timp liber, Simona îşi doreşte să scrie o carte despre lumea şi personajele din cartierul ei.

„Până la urmă, blogul spune despre mine că trăiesc în Ferentari. Când am venit în Bucureşti, aveam un mic complex că trăiesc acolo, pentru că prima tendinţă a celorlalţi era să mă pună în aceeaşi oală cu restul. Când m-am mutat în Ferentari, am întrebat-o pe vecina mea dacă e adevărat că locul îşi va pune amprenta asupra mea.

De fapt, dacă vrei să spargi seminţe în faţa blocului, asta vei sfârşi să faci, dar dacă vrei să stai în casă şi să citeşti, nu te scoate nimeni afară cu forţa“, crede tânăra. În timp, Simona a adunat, cu plăcere de colecţionar, câteva personaje fără de care nu şi-ar putea imagina viaţa în Ferentari.

Scenariul plecării

Orice s-ar întâmpla, Simona nu ar suna la poliţie decât în caz de forţă majoră. S-a obişnuit cu acest cartier şi mai ales cu legile sale nescrise, unde oamenii ajung să se respecte pentru simplul fapt că împart aceeaşi soartă. Dacă ar fi să plece de aici, într-o bună zi, Simonei i s-ar părea că pierde ceva.

„Cu siguranţă o să sufăr când o să mă mut din Ferentari, ceea ce se va întâmpla atunci când voi face un credit pentru casa mea. Locul s-a mai civilizat, dar şi eu m-am integrat. Acum şapte ani mă şoca imaginea copiilor de 14 ani care se drogau. În spatele casei mele era un loc viran unde veneau să se injecteze şi unde se aduna o mulţime de seringi. Poliţia nu se băga niciodată“.

Cel mai mult i-ar lipsi însă „înjurăturile savuroase ale Ferentariului, pentru care trebuie să ai imaginaţie, nu glumă!“. Simona spune că, oricât ai încerca să te izolezi, realitatea din Ferentari tot ajunge să te copleşească.

„Nu-s fricoasă, până la urmă sunt tot oameni, oameni disperaţi care încearcă să îţi vândă tot felul de lucruri, pe care le lasă la preţul unei bile“.

Părerea ei coincide cu cea a lui nea Gioni, care în loc de bună ziua cântă „O, viaţa mea“ şi spune că, de fapt, Ferentariul este un cartier de vis în care toată lumea ar vrea să locuiască.

MANELE PE PÂINE

O zi perfectă în cartier

Pentru Simona, o duminică perfectă în Ferentari ar fi una cu nuntă, înmormântare şi botez, pe aceeaşi stradă. Ar avea, cu siguranţă, ce relata. Îşi aminteşte că, în prima săptă- mână când abia se mutase pe Tunsu Petre, unde sunt „angrourile de droguri“, pe o stradă din apropiere lumea părea despărţită pentru totdeauna în două tabere. Un grup de oameni care voia să vadă dacă un bărbat, care avea o grenadă în casă, va trage în cele din urmă de cui, şi un alt grup de oameni care voia să-i admire, la doar câţiva paşi, pe Pepe şi artistele de la Blondi, aciuaţi prin cartier să cânte la o nuntă.

Dimineaţa, s-ar trezi pe ritmul manelelor puse de vecinii care, de-a lungul timpului, au dovedit pasiuni trecătoare pentru Animal X, Marcel Pavel, Modern Talking şi chiar Tina Turner.

Seara, ar adormi pe acelaş i fundal sonor. Povestea aceasta fără sfârşit i-ar da sentimentul că Pământul stă în loc şi nimic nu se schimbă pe lumea asta. Pe blogul ei, Simona a postat recent şi o „ofertă de concediu“ în Ferentari.

Programul unei zile de vacanţă ar suna cam aşa: „În cursul dimineţii ajungem la Piaţa Ferentari, reşedinţa tuturor şmecherilor şi combinatorilor din cartier, concurând ca frumuseţ e cu Piaţa Rahova şi Piaţa Reşiţa. Se vizitează Biserica de lângă fosta casă mov a lui Adrian Copilu’ Minune, iar apoi putem admira zidurile fostului Rocar, Casa memorială a lui Laurenţiu, primul combinator de telefoane din cartier, Palatul în care a locuit cu chirie un băiat de la formaţia Axxa, Parcarea în care nimeni nu lasă nicio maşină şi Parcul în care se pişă oamenii ce aşteaptă 139“.

PERSONAJE

C., nea Costică şi tanti Nela

Dacă ar fi să facă un top, i-ar alege, dintre toţi, pe C., pe nea Costică şi pe tanti Nela. Pe primul loc ar fi, fără îndoială, C., un tânăr la vreo 30 de ani, care o urmăreşte de la geamul lui şi care, câteodată, merge în spatele ei fără să spună nimic. Uneori, o strigă pe nume şi încearcă să o atingă, alteori îi declară în gura mare că o iubeşte. C. are un handicap fizic şi intelectual şi este imprevizibil.

Pe locul doi ar fi nea Costică. Are un magazin, este fan Bodu şi nu-i place de Vanghelie, „pentru că dă pomană“. Are obiceiul de a stropi când discută, dar toată lumea de pe stradă îl iubeşte pentru că este pacifist şi încearcă să înăbuşe din faşă orice scandal. Cel mai uimitor lucru la el e faptul că are o fiică foarte frumoasă.

Pe locul trei se află tanti Nela, care ţine un magazin unde se cumpără pe datorie. De fapt, ea nu poate fi numită tocmai personaj, pentru că este „normală“. Dacă s-ar face un film despre Ferentari, probabil că nu ar trece de casting. Trăieşte în cartier de-o viaţă şi nu vorbeşte cu dezacorduri, nu se droghează... Ca să înţelegeţi mai bine, tanti Nela este opusul Roxanei, care a fost dependentă de droguri şi care s-a căsătorit cu lăutarul Gică. Într-o dimineaţă, fata a asigurat-o pe Simona că, dacă i se întâmplă ceva rău, doar să o strige pe nume şi ea va veni de îndată să o ajute. Era o dimineaţă în care dependenţa ei recidivase.