Potrivit Evangheliilor, Cina cea de Taină (ce nu trebuie confundată cu tradiţionala cină de Paşti a Evreilor) are loc joi seara, într-o casă din interiorul zidurilor Ierusalimului.

E locaţia – ca să-i zicem aşa – pusă la dispoziţia Mîntuitorului de un evreu pricopsit. Cum intrarea în Ierusalim se face discret, Isus trimite doi ucenici să pregătească masa. Îi conduce la casa cu pricina, amintind de o casă conspirativă, un bărbat cu un urcior cu apă, care-i aştepta sub acoperire la intrarea în oraş.

De aici pornind, numeroşi comentatori au atras atenţia asupra unor adepţi pe care îi are Mîntuitorul pe traseul deplasării sale. Aceştia îi pun la dispoziţie casă şi masă, dar mai ales îl fac familiar membrilor comunităţii. Cîteva dintre aceste personaje sînt menţionate în Evanghelii: Zaheu, mai marele vameşilor (Ierihon), Lazăr şi surorile sale, Marta şi Maria (Betania), proprietarul grădinii de pe Muntele Măslinilor.

Se poate vorbi astfel de o reţea de activişti în Galileea şi Iudeea, locuitori ai satelor şi oraşelor în care poposeşte Isus pe întinderea campaniei sale. E ceea ce am putea numi azi structurile din teritoriu.  Deşi textele nu ne-o spun, se înţelege că aceşti activişti, adepţi ai Programului lui Christos, fac prozelitism înainte de sosirea şi după plecarea Mîntuitorului.

Graţie acestei reţele extraordinare de activişti locali, Isus poposeşte peste noapte în cîte o casă din localităţile incluse în traseu. Pe tot parcursul popasului, el trăieşte viaţa comunităţii asemenea unui membru de bază al acesteia. Prestaţia de esenţă e cea a unui oaspete venit pentru o zi, două, la un neam sau un amic de‑al lui, din localitatea respectivă. Cu acest prilej, el intră în dialog cu vecinii şi localnicii, dar, mai ales, rezolvă probleme ale comunităţii, semnalate de cei întîlniţi în cale. Vindecările miraculoase ţin, evident, de ipostaza asumată de Isus: cea de Fiu al lui Dumnezeu. Citite cu atenţie, ele pot fi însă văzute şi din unghiul comunicării publice. Vindecările sînt puse de Isus pe seama credinţei în Dumnezeu. Dacă el e purtătorul unui program – hai să-i zicem politic – al unei disidenţe la religia mozaică, atunci vindecările pot fi considerate ca un exemplu de rezolvare a problemelor comunităţii, dacă aceasta va adera la Programul lui Isus. Asemănător, Mîntuitorul rezolvă problema mesei pentru cei 5.000 de oameni prezenţi la sărbătorirea Paştelui evreiesc. Sau, ca să dăm un alt exemplu, rezolvă pe loc problema vinului la nunta din Cana Galileii. Desigur, minunile săvîrşite cu aceste prilejuri (înmulţirea peştilor şi a pîinilor, transformarea apei în vin) dau seamă de puterea sa dumnezeiască. Isus n-are însă vanitatea de-a le înfăţişa ca simplu efect al puterilor sale individuale. El le prezintă de fiecare dată ca rezultate ale credinţei sale. Altfel spus, pentru cei care asistă la aceste minuni, Isus le poate face deoarece el şi-a însuşit pînă la nivel de trăire noul Program politico-religios:

Crede în Dumnezeu!

Semnalul comunicaţional e indubitabil:

Dacă veţi crede ca şi mine, veţi putea face şi voi minuni asemănătoare!

Politicienii noştri îşi croiesc deseori trasee prin ţară. Numai că acestea împărtăşesc un vizibil aer de truc electoral, de îndeplinire stingheritoare a unei obligaţii politicianiste. Candidaţii – în campanie – şi politicienii – în alte împrejurări – se mulţumesc doar să treacă printr-o localitate. Ei îndeplinesc cu hărnicie silnică anumite ritualuri (strîng mîini, beau şi mănîncă, ţucă oameni simpli, ţin discursuri), apoi merg mai departe.

Pentru comunitatea respectivă e limpede că oaspetele a venit pe acolo doar pentru a lua voturi şi, eventual, pentru a se da la televizor că el a fost în satul X sau urbea Y.

Excepţie făcînd legionarii, politicienii români n-au învăţat din exemplul lui Isus de a propaga o credinţă.

Poate – dacă nu chiar sigur – pentru că ei n-au nici o credinţă. (Din volumul Statul versus Corneliu Zelea Codreanu)