Pescarii, străinul și efemerida

Tocmai priveam fără nici un fel de sentiment primul meci transmis de la campionatul Mondial din Quatar, când am primit pe whazup de la prietenul Comaroni fotografia unei pagini din, ”Cercul Mincionoșilor” a lui Jean Claude Carriere. Cartea este o înmănunchere de învăţături sub formă de poveşti adunate din intreaga lume. Poveşti inspirate din rutina vieții sau filosofii importante, în cel mai adevărat și profund sens. Dialoguri de câteva fraze sau pagini întregi, de povești de viață. O înșiruire de personaje și culturi  fără a alege timpul sau civilizaţia din care au fost culese.

N-am mărit imaginea să pot citi, căci gândul m-a dus la copilul de doisprezece ani care eram în 1970, când toată strada se aduna în casa noastră la meciurile C.M. din Mexic, fiindcă eram singurii de pe stradă care aveam televizor. Țin bine minte atmosfera minunată de așteptare și emoție.  Imagini cu  Adamache, Sătmăreanu, Lucescu, Dinu, Mocanu, Dumitrache, Nunweiler VI, Tătaru, Dembrowski, jucând la Guadalajara, mi se derulează în alb-negru în spatele ochilor închiși…

Nu înțelegeam multe lucruri pe atunci. Eram copii fericiți, iar părinții noștri păreau a fi la fel, deși nu prea erau, apăsați de un comunism absurd…

Oamenii mergeau și se întorceau de la muncă își făceau case noi, își luau televizoare și aveau porți prin gardul dintre case, să poată ajunge mai repede în curtea vecinului. Sâmbăta se făceau grătare și se bea bere. Se aduna uneori toată strada, iar noi ne învârteam prin curte în jocurile noastre, care ne juleau genunchii. Școala și vacanța își dădeau rând cu drame și bucurii, cu luatul la palmă și recreația mare în care zilnic se întâmpla câte ceva. Profesorilor nu le făcea nimeni dosare penale, nu se inventaseră bolile complicate de azi, nimeni nu avea atacuri de panică și concediile în străinătate nu existau.  Ne mulțumeam să mergem în vacanță, zilnic, pe malul Cibinului, unde ne înegreau razele soarelui, unde învățam să rămânem la suprafața apei, să fumăm și să jucăm ”21”. Mai luam câte o bătaie când eram prinși fumând, sau la furat de fructe, dar nu părea, pe atunci că eram în pericol de a ni se distruge personalitatea… Imagini alb-negru, fulgurante mi se derulau în fața ochilor… Felix, Piazza, Brito, Clodoaldo, Everaldo, Jairzinho, Tostao, Gerson, Pele, pasând, noi, copii trăind și repovestind clipele de glorie ”alor noștri” pe marginea drumului, jucând rișcă, cu monede grele, de 3 Lei… În febra jocului, ne mai scăpa felia de pîine cu unsoare, sau roșia luată direct din grădină pe jos, dar le curățam cum puteam, și în afară de nisipul care scrâșnea între dinți, n-am făcut, niciodată vreo boală…

Mai târziu, mult mai tîrziu aveam să aflu că noi, copiii ne trăiam copilăria fericiți, ne uitam la zeii noștri din Mexic, în timp ce cu chin și vai, cu sacrificii părinții noștri construiau baraje, hidrocentrale, transfăgărășane, termocentrale, deschideau mine, și fabrici, oțelării, ca să aibă azi, rîmele politice, ce să vândă și să amaneteze. Mai rămăsese Constituția și Suveranitatea de vândut, până acum câteva zile. Dar le-au vândut și pe astea, fără nici o tresărire, amanetând o dată cu acestea, viața în suveranitate a milioane de oameni, a milioane de copii, care nu mai au nici măcar zei Români ai fotbalului la care să viseze…

Pe ecran se derulează meciul de deschidere din Qatar, iar eu rătăcesc prin cărțile lui Manguel și îmi sar în ochi pasaje dureroase, ale unei istorii pe care am trăit-o, și care, într-o altă formă, se repetă. ”Conceptul de naționalitate este cumva aleator, trebuie să aflăm despre ea, ca s-o recunoaștem. Conceptul de naționalitate nu este evident de la sine, cum ar fi autobiografia sau fabulele.

Mă gândesc că am ajuns, ca țară, asemănătoare cu o Canadă, în care  Margaret Atwood spunea că versul lui Robert Frost ”Pământul a fost al nostru înainte ca noi să fim ai pământului”, începe să nu mai aibă nici un înțeles…”

Privesc stadionul de o artificialitate cutremurătoare, fără nici o emoție. Oamenii din tribune, la meciul de deschidere cer să fie lăsați să bea bere. Sute de miliarde de dolari, ca acest exercițiu al gablonțului fotbalistic, să existe…

Nu știam, în anii 70, de Joao Havelange, sau de Stanley Rous. Știam doar că există o Cupă Mondială de Fotbal, care se desfăşoară o dată la 4 ani şi care reuneşte cele mai puternice reprezentative ale fotbalului. Abia tîrziu am aflat și despre elveţianul Sepp Blatter și FIFA devenită peste timp o afacere grețoasă, care valora miliarde de dolari, cu influenţă globală uriașă. Acum, Qatar-ul a fost ”ales” (sau cules?) ca țară de desfășurare a Campionatului Mondial. O jignire adusă fotbalului și Drepturilor Omului…

Totuși: Mark Bullingham, directorul executiv al Federației Engleze de Fotbal a declarat anterior că Anglia este dispusă să fie amendată pentru purtarea banderolei. El a afirmat că este „trist” că mulți fani LGBTQ+ ai Angliei nu au venit în Qatar și că este „foarte important să ne arătăm valorile”. Deloc mai prejos, Oliver Bierhoff, Echipa Germaniei regretă că a fost nevoită să renunţe la purtarea banderolei „One Love”, iar directorul Federaţiei, Oliver Bierhoff, a comparat această interdicţie cu cenzura: „Manuel Neuer - portarul germaniei -, este foarte dezamăgit să nu poată purta banderola. Există multă iritare. Sună mult a cenzură. Banderola poate fi luată de la noi, dar vom continua să ne exprimăm valorile", a spus Bierhoff.

Ciudat mi se pare că pe vremea (recentă!) când oligarhul lui Putin, Abramovici cumpăra fotbalul englez la bucată, cu miliarde de euro, iar oligarhii, tot ai lui Putin cumpărau cu bani proveniți din corupția unui stat precum Rusia, unde nu erau respectate drepturile Omului cartiere întregi din Londra, culminând cu intervenția (desigur, gratuită!) a lui Boris Johnson ca oligarhul rus Evgheny Lebedev, fiul unui KGB-ist notoriu, să primească titlul de LORD (!!!), deși fusese atenționat de MI5 și MI6 că acest gest este o amenințare a securității naționale a Marii Britanii.

Nici pe dl. Bierhoff nu l-am auzit protestând când Merkel dansa cu Putin, iar nemții luau gaz ieftin de la un dictator și de la o țară în care nu se respectă Drepturile Omului, iar disidenții sunt uciși cu sânge rece de serviciile secrete rusești.

Nu ajung toate lămâile de la Harrods să-ți alunge greața, când vezi atâta ipocrizie…

Nu era, atunci, destul timp. Continuam să-i iubim pe Dinu, Dumitrache și Lucescu, și toată suflarea băiețească a clasei devenise dinamovistă. Nu era timp, fiindcă descopeream cu fiecare carte citită, că nu toate lucrurile sunt cum par a fi, și că există un singur loc din Lume unde poți fugi: în bibliotecă, între paginile cărților… Lucru valabil și acum, după mai bine de patruzeci de ani.

Ce moment mai impresionant poate fi decât acela când anii trecuți, de ziua mea am primit din mâna celui pe care l-am iubit ca fotbalist, iar acum îl iubesc cu aceeași intensitate, - Cornel Dinu -, tricoul lui de Dinamovist?

Fotografia paginii trimisă de Bogdan Comaroni înfățișa un text - o povestioară din cartea lui Jean-Claude Carriere, despre doi pescari danezi, tăcuți, care nu s-au sinchisit să răspundă unui străin care ar fi dorit să schimbe câteva vorbe cu ei. Au continuat să tacă și când străinul i a abordat lăundând frumusețea peisajului, superbitatea zilei, rămânând indiferenți și când intrusul le a arătat  cu mâna un vas de croazieră plutind feeric pe apă. Apoi, la apariția unei efemeride deasupra lor, străinul vorbăreț a simțit nevoia să le explice de ce aceste gâze se numesc efemeride: anume, fiindcă trăiesc doar douăzeci și patru de ore. Abia atunci, unul dintre pescari și-a scos pipa din gură și a spus: ”Ei, măcar a prins vreme bună!”

Noi, precum efemeridele, am fost fericiți. Am avut zei în fotbal, ne-am bucurat de cărți, am trăit o normalitate, care cu fiecare zi, cu fiecare politician, se topește, dispare. Iar acum, dacă ne folosim de operele unor scriitori care ne-au construit cumva devenirea, este fiindcă nu suntem deloc mulțumiți de  platitudinea și brutalității și minciunilor care se scriu și se spun, sufocând normalitatea, zi de zi.