EVZ vă spune povestea "bonelor" care îngrijesc pruncii chinezilor dintr-un cartier de la marginea Bucureştiului.

Globalizarea s-a strecurat şi în cartierul bucureştean Colentina, de pe Strada Poeziei, până pe Invalid Ion Suligă, şi mai departe, pe Intrarea Calităţii. Un chinez mic, de un an, doarme fără griji într-un pătuţ dintr-un bloc ceauşist de acum trei decenii. La mii de kilometri, în China comunistă, sora lui, în vârstă de 4 ani, se odihneşte în braţele bunicilor. Cei doi nu s-au văzut niciodată.

Zeci de pensionari români care abia îşi târau zilele cu pensia mizerabilă primită după ani de muncă au acum o şansă: le cresc odraslele chinezilor care lucrează în complexurile comerciale de la ieşirea din Bucureşti spre Urziceni. Chinezii au adus cu ei haine şi espadrile ieftine, au vândut în „Europa“, târgul care l-a făcut celebru pe Nicu Gheară, iar acum fac comerţ la „Dragonul Roşu“, un fel de mall, mai roşu şi mai auster. S-a format un adevărat trend printre bătrânii zonei: cine n-are copil de chinez acasă parcă nu e om. Drama: „Mamaie, ducem bebe la China!“

Blocurile de pe strada Radovanu şerpuiesc strâmt într-o vale care se cască în apropierea Spitalului Fundeni. Totul e îmbrăcat într-un gri dorian, spălat de ploi monotone. Banalul are însă poveştile sale, ascunse privirilor insistente ca într-o povestire de Eliade. Eroii noştri stau pe o scară întunecoasă, a cărei amintire este repede ştearsă de apartamentul portocaliu. Doamna Barbu ar putea fi o simplă pensionară care-şi duce traiul zilnic gestionând atent cele 5 milioane de lei vechi. Destinul i-a rezervat însă o porţie de extraordinar. Sau, mai degrabă, doamna Barbu şi-a făcut-o cu mâna ei. A decis, împinsă de nevoile materiale, că trebuie să muncească.   La 68 de ani, după ce a trudit o viaţă într-o creşă comunistă, n-a avut nevoie de nicio recalificare. Chinezii au solicitat- o, ea a acceptat. „Vin în vizită, dacă le place casa, dacă e curată, a doua zi te trezeşti cu ăla mic la uşă. Când pleacă, la fel e, pe nepusă masă vin şi zic: „Mamaie, ducem bebe la China“. Casa doamnei Barbu e curată lună. Aşa a ajuns micuţul Zhang în pătuţul din sufrageria unde-şi savurează zilnic, de la ora 16.00 la ora 18.00, somnicul de după-amiază. Pe limba lor, ciudatul nume înseamnă „arcul care creşte“. Şi băiatul respectă întocmai semnificaţia: are doar un an şi o lună, dar e măricel. Doamna Barbu nu pare sensibilă la semnificaţii profunde. Ea îi zice simplu şi naiv Edi, ca într-un peisaj paralel ce nu mai ţine cont de realitatea care l-a produs. La mii de kilometri distanţă, micuţul chinez are o soră, trimisă de părinţi la bunicii naturali.

Doamna Barbu, bonă de copil chinez: "Părinţii mi-au cerut să-i dau porumb şi orez. Edi nu prea mănâncă însă. Îi plac mai degrabă cartofii prăjiţi şi în general cam ce mănâncă nepoţii mei." Mereu acelaşi drum

Traseul este întotdeauna acelaşi: chinezii stabiliţi în Bucureşti îşi „planare, urmând ca, în câteva luni, de obicei după jumătate de an, să-i trimită în patria-mamă. Edi e o excepţie. Ar fi trebuit să plece de ceva timp, dar părinţii au decis să rămână în Bucureşti. Nu a fost deloc uşor cu micuţul aici. „Edi nu a fost tocmai un copil cuminte, plângea mult“, explică pensionara. Acum e mai bine, deşi mogâldeaţa a început să mănânce cu poftă: un iaurt, două biberoane de lapte, o banană, un măr, o ciorbiţă, un piure pe zi. Explicaţia enumerării vine rapid: chinezii au arici la buzunare şi ce au negociat la „predare“ consideră ca stabilit pentru întreaga perioadă în care copilul lor se află în grija altora. „Devalorizarea e mare, preţurile cresc, iar copilul a început să aibă nevoi mai costisitoare“, oftează doamna Barbu. A patra generaţie de asiatici

Pensionara are de-acum experienţă. Este la a patra generaţie de asiatici crescuţi, însă niciodată n-a ţinut un copil mai mult de 6 luni. Cu familia lui Edi n-a avut probleme. Nu i-au reproşat niciodată nimic. Adevărul e că nici nu prea au timp să-l vadă. Cel mult o dată pe săptămână. Capitalismul încâlcit al unei ţări est-europene îi trezeşte pe cetăţenii celei mai mari ţări comuniste la patru dimineaţa. Sunt patroni, cu un stand la Dragonul Roşu, şi se descurcă. Şi-au cumpărat un apartament, iar hainele „de firmă“ ale copilului spun totul despre situaţia lor materială. Doamna Barbu ne dezvăluie şi un mic secret: chinezii nu sunt încântaţi de mecanismele „pieţei libere“ româneşti, iar sperietoarea, în context, nu poate fi decât una singură: Garda Financiară.

Amenzi de zeci de milioane acordate fără chitanţă pun marca unei realităţi greu de şters. „Ro-mâ-nii e ţi-ga-nii“, îi imită neaoş pensionara pe părinţii micuţului Edi. „Mi-l iau, rar, şi atunci puţin: câteva ore, ceea ce îl ameţeşte, că nu mai ştie Edi nici ce limbă să vorbească. Cunoaşte câteva cuvinte, ştie să ceară când are nevoie, e hoţ şi te pupă când vrea ceva, a devenit destul de afectuos, deşi chinezii, în general, sunt mai reci“, încheie doamna Barbu. În Colentina e miercuri seară şi China e încă departe.

MICUL IAN ŞI „TA-TA-EE“

Nea Manole zideşte un destin de chinez

Nea Manole Dumitru îl creşte pe „Ian“ de la o lună. Nu ştie cum îl cheamă pe limba lor „Guang - Hang - Bang, draci-laci. Nu înţeleg eu. Noi îi zicem Ian şi gata“, tranşează el situaţia.   Acum au trecut doi ani. E ca şi copilul lui. Le place să se plimbe împreună prin parc, în timp ce soţia lui Manole rămâne acasă pentru a le găti bucatele preferate. Ian îi spune afectuos „ta-ta-ee“.

Nea Manole şi-a crescut nepoţii, sunt mari deja, acum doar Ian l-ar mai scoate din casă, într-o zi toridă, în oaza de bine şi răcoare care e Parcul Plumbuita din Colentina. Când aude că alte „bone“ au rămas fără pruncii cu ochii oblici, care au luat calea Chinei, are un moment de ezitare, ca şi cum ar alunga o umbră, după care îşi face curaj: „Nu cred eu că-l mai iau pe Ian, că e măricel deja şi, de când îl am, doar o zi întreagă a stat la mama lui“. Şi când a fost Ian bolnav, cu el la spital tot nea Manole a fost. Pentru familia lor, e mai mult decât o slujbă, deşi nu câştigă rău: 1.300 de lei lunar pentru a-l îngriji non-stop pe micuţul asiatic.

EVITAREA SUFERINŢEI

„Încercăm să nu ne ataşăm prea mult“ Doamna Nina e la al doilea bebe chinez. Înainte de „Anuţa“, care ne zâmbeşte dintr-un cărucior roz, a mai crescut un băieţel pe care ai lui l-au dus în China la şase luni. „Anuţa“ are acum un an şi patru luni şi o figură ca o miniatură de smalţ. E cuminte, foarte cuminte, şi doamna Nina crede că asta e o trăsătură a micuţilor asiatici: „Nu ştiu, parcă nu sunt aşa ca ai noştri, sau unde nu sunt cu părinţii lor, stau aşa liniştiţi, n-am probleme“.

Doamna Nina ia doar 700 de lei să aibă grijă de Anuţa, dar părinţii chinezoaicei îi aduc toate alimentele necesare. Încearcă să nu se ataşeze prea tare de fetiţă, ca să nu sufere prea mult când inevitabilul se va produce şi micuţa chinezoaică se va întoarce definitiv la părinţii ei. Doamna Nina recunoaşte că face meseria asta din două motive: pentru că are mult timp liber şi mare nevoie de bani. În plus, oricum trebuia să meargă zilnic în parc, cu propriii nepoţi.