Și altă vorbă de duh mi-a zis-o un marinar bătrân și hârșit în toate cele: „Bă, băiatule, băutura e o chestie serioasă. Dacă te apuci de ea trebuie să te ții, că altfel te halește!”. Abia acu’, după un sfert de veac, îmi dau sema câta dreptate a avut.

Io nu le-am avut cu drojdeala până după ce am terminat cu armata și m-au lăsat la vatră în septembrie ’90 și m-am făcut paznic de far pentru fo doi ani. Și, acolo, la capu’ digului de nord al portului Constanța, unde păzeam io becu’ Farului de Larg, eram singur cu pescărușii și, uneori, cu niște delfini mai jucăuși și curioși. Ce dracu’ să faci toată ziua și noaptea? Lucram 24 de ore cu 72 libere. Că, practic, trei zile eram liber și o zi mă odihneam. Păzeam un bec.

Am început cu rom. D-ăla românesc, botezat de ai noștri Jamaica. Cred că dacă s-ar mai fabrica și injecta intravenos ar învinge Coronavirusul instantaneu. Îl mai alternam și cu bere, da’ combinația îți lasă un gust în gură de tot rahatu’ și dimineața când te trezeai aveai pe limbă niște bale de parcă-ți fătase o pisică-n gură.

Doi ani mai târziu, când am ajuns reporter de viață mondenă la Evenimentul zilei, mi-am mai educat gusturile. De pildă, Nicu Covaci, de la Phoenix, m-a învățat cum e cu „boilermaker”-ul. Adică un bourbon – de preferat Jack Daniels, Jim Beam sau Four Roses – pe care-l stingi cu bere. În niciun caz pișvaiserurile americane Bud, Miller sau alte scursori. Nu, mafrends, bere europeană.

Genu’ ăsta de matoleală se practică în Midwest-ul Americii, dar mai ales pe coasta de Vest, în Los Angeles și San Francisco. Da’ l-am testat și-n New Orleans, Houston și Las Vegas. E la fel de năucitor. După șase-șapte-opt shot-uri de bourbon și trei-patru beri, dacă stai pe scaun, nu simți decât că te ia cu călduri. Că te face să fierbi. Da’ dacă vei să te scoli și să mergi la budă îți simți genunchii ca de vată.

Ilie Dumitrescu – fotbalistul care a învins Argentina aproape de unul singur și impresarul său, Sică Pușcoci, m-au dedulcit și cu spumant Asti Martini. Cred că am băut cu ei cel puțin o cisternă. În fostul Club 30, local de fițe din spatele Intercontinentalului, unde e acum restaurantul Burebista, m-am trosnit cu toate cocktail-urile la modă de la mjlocul anilor ’90. Ce mi-a rămas în cap e celebrul B 52 – un amestec de Kaluha, adică un lichior de cafea, cremă de whisky și Grand Marnier, turnate cu atenție, pe linguriță, să rămână stratificate. La pahar de whisky se bea cu gheață și la shot se suge cu paiul după ce e flambat.

Aaaa, și-mi mai aduc aminte și de „Sperma barmanului”, tot un cocktail da’ compus dintr-un schnaps de caise sau piersici, cu câteva picături de votcă peste el și cu niște dâre de cremă de whisky care arătau în shot exact ca poluția respectivă.

Când am început să navighez s-a stricat tot ștaiful, că trosneam tot ce prindeam. Coniac Metaxa de la Pireu, votcă Smirnoff de la americani, Nemiroff de la ucraineni sau Russian Standard și Husky de la ruși, coniac Napoleon de la francezi, bere Peroni din Italia, Tsingtao chinezească și VB sau Foester din Australia. A mai fost și romul Barbancourt din Haiti și Captain Morgan Black Spiced cărora le port și astăzi o respectuoasă amintire. Ce să zic, m-am stricat de tot.

Și, când ajungeam acasă, tot pe Stolichnaya o ardeam. Asta când nu mergeam prin Ardeal, în special prin Țara Oașului, de unde-mi plouă-n gură și acu’ după o pălincă de cireșe amare. Atât doar, că de fo cinci ani, am renunțat la tărie, că mi-am zis să-mi lungesc, totuși, perioada cât fac umbră pământului. Și-am ajuns ca tot românu’. Șprițul de alb demisec cu Borsec turnat de sus, în proporție ochiometrică de 53 cu 47, e soluția pe care o recomand, ca un cunoscător autorizat, de injectat prin branulă la cei 50+.