Florian Saiu: Ați publicat, în urmă cu ani buni, un volum de poeme intitulat Regula jocului. Care este regula jocului în România de acum? Cum se trăiește, stimate domnule Șușară, astăzi, în România?

Pavel Șușară: Așa e, Regula jocului este cartea mea de debut, din 1996, publicată la Editura Crater după douăzeci de ani de la scrierea textelor care o alcătuiesc. A fost răsplătită și cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, dar asta fără nicio legătură cu titlul sau cu prezumția că sintagma ar putea fi, cumva, o grilă de lectură pentru viața noastră publică de după căderea comunismului, dacă vom conveni că acesta a căzut cu adevărat. Din păcate, România a jucat, și joacă încă, în afara regulilor, fie prin alterarea lor, prin abuzul de regulă, așa cum se întâmpla înainte de 1990, fie prin suspendarea acestora, prin disoluția regulilor de după 1990. Noi nu am avut norocul, fiindcă nu am știut să ni-l construim, de a ne schimba lin, prin evoluție organică, și am făcut-o sângeros, dramatic, prin ruptură, adică printr-o revoluție inutilă și traumatizantă, ca orice revoluție. Consecințele se văd și astăzi, după aproape trei decenii, și, probabil, se vor mai resimți încă multă vreme de acum încolo. Să nu uităm că Revoluția franceză, o scriu cu majusculă nu din respect, ci pentru a marca sintagma, a produs atâtea răni în societatea franceză și atâta confuzie în lumea întreagă încât nici până acum nu ne-am regăsit liniștea. În consecința imediată a revoluției noastre, prin moștenirea grea a celei comuniste, dar și prin gena perversă a celei franceze, pentru că tot veni vorba, România trăiește discontinuu, cu mari clivaje în corpul social, și, dacă ne uitam bine, prin enclavizare până la limita autismului. Segmentele sociale, straturile simultane, se constituie în lumi paralele și trăiesc în lumi paralele, având ca gen proxim doar un imens egoism. Într-un cuvânt, în România se trăiește prost, nu neapărat la nivelul existenței primare, ci la acela cu adevărat relevant, al coeziunii, al conștiinței colective și al speranței comune.

 

Deturnarea multiculturalismului

– Multiculturalismul – cum ar trebui să înțelegem, să judecăm și să promovăm acest concept în așa fel încât să ne fie bine tuturor, indiferent de matricea de civilizație de care aparținem, într-un fel sau altul?

– Înainte să devină o ideologie totalitară, din inventarul marxismului frustrat din pricina eșecului de a fi pariat pe un proletariat născut gata obosit, dar și de un oportunism economic greu de anticipat, multiculturalismul a fost o soluție de viață, un mod de a fi și, mai ales, o sursă unică de bogăție umană. Multiculturalismul de fond, cel existențial, ca să-i spun așa, nu discriminează și nu pedepsește, nu sancționează memoria și nu rescrie trecutul, nu castrează limba și nu încarcerează gândirea. El este, în mod paradoxal, un spațiu al diversității în care nu sunt diferențe. Modelul meu de multiculturalism este Banatul, în care unguri, sârbi, români, evrei, germani, cehi, boemi, evrei, țigani, bulgari, ba și câte un grec sau un albanez rătăciți, au trăit timpi istorici îmbogățindu-se reciproc fără să-și pună vreodată problema diferenței.

 

– Vorbiți din proprie experiență.

– Propria mea experiență multiculturală, consumată în localitatea Bozovici, din Caraș – Severin, unde eram elev de liceu, se reducea la faptul că gazda mea, o țărancă obișnuită, dacă mergea să ceară o varză murată de la vecina ei unguroaică, o saluta în ungurește, iar unguroaica îi răspundea în românește, apoi vorbeau, evident, în română, și așa se întâmpla și în relația cu nemțoaica, și cu cehoaica, și cu sârboaica. Conviețuirea comună era atât de profundă și de organică, încât nimeni nu mai identifica etnii, ci, pur și simplu, oamenii își trăiau viața împreună. Singurul moment în care etnia căpăta relevanță, și era conștientizată ca atare, se referea la înmormântări. În funcție de direcția de deplasare a convoiului funerar comunitatea afla dacă a murit un neamț, un ungur, un român, un ceh, un sârb sau un evreu, și asta după ce se stabilea către care cimitir se îndreaptă, către cel catolic, cel ortodox, cel reformat sau cel evreiesc. Din pricina asta, eu, care veneam dintr-un sat exclusiv românesc, am rămas multă vreme cu convingerea că etnia se referă la moarte, la locul de înmormântare, și că nu are nicio legătură cu cei vii.

 

Izgonirea ideologilor și educația egală

– Ce melanj cultural!

– Cultura era sincretică, lexicul uzual era plin de maghiarisme, de germanisme, de sârbisme, toți cântau cântecele tuturor și, culmea discriminării, școala se făcea exclusiv în limba română, fiindcă erau prea puțini și prea diverși copiii celorlalte etnii, iar cultura proprie se dobândea în familie, și nimeni, niciodată, nu și-a pus problema vreunei culturi dominante. Nimic nu era dominant, totul era izomorf. Exact aceste valori umane fundamentale și întreaga țesătură a vieții cotidiene sunt denunțate acum, adică de decenii bune, de către ideologia multiculturalismului, iar locul diversității funcționale este luat de către diferențele generatoare de culpe și de ierarhii. Soluția? Relativ simplă, modelul cristic: izgonirea ideologilor din templul social și conceptual, simultan cu o educație egală pentru toată lumea, așa cum, de altfel, se întâmpla și în comunitățile tradiționale de acest tip.

– Ce categorie a esteticului s-ar plia cel mai bine pe realitatea României noastre?

– Grotescul.

 

UE și NATO – avantaje și dezavantaje

„Cultural vorbind – care sunt avantajele cooptării țării noastre în UE și NATO? Care sunt dezavantajele?”

Pavel Șușară sintetizează: „Avantaje certe: securitate, înscrierea în reguli, accesul la fonduri comunitare, armonizarea infrastructurii, adaptarea civilizației, acces liber la un mare spațiu cultural, șansa de a ne reconfirma apartenența la familia europeană și multe alte imponderabile”.

 

Marea frustrare a românilor

„Dezavantaje: am fugit din Est de spaima marxismului, pe care am încercat să-l uităm, și ne-am trezit în Vest în plină exuberanță a neomarxismului, pe care suntem obligați să-l învățăm și să ni-l însușim. Dacă nu ar fi atât de frustrant, ar fi de un umor nebun, ca în bancurile cu proști”, a încheiat Pavel Șușară.

 

Uniunea Europeană – un organism exploziv

Va rezista Uniunea Europeană ca structură politică? Va fi pulverizată într-o Uniune cu mai multe tipuri de Europe sau va dispărea pur și simplu, în urma presiunilor din exterior?”

Pavel Șușară: „În mod real, Uniunea Europeană nu este o sinteză geografico-administrativo-economico-politică, așa cum pare la prima vedere, ci un scenariu de pulverizare a structurilor mari, de tip național, într-un conglomerat de mici unități administrative, cu tendințe centrifuge față de vechile nuclee. Este o întoarcere nedeclarată la libera circulație prepașoptistă, în care reflexele apartenenței la valori unitare, etnie, limbă, cutume etc., nu se coagulaseră încă. Această circulație fără restricții a competențelor, pe o arie geografică mare, în afara oricăror criterii de apartenență, așa cum avea ea loc până pe la mijlocul sec. XIX, este recuperată acum ca și când ar fi o descoperire proaspătă”.

 

Confuzia etnică și incoerența spirituală

Tendința actuală este aceea de a reanima filosofia și practica politi că de tip prenațional, iar din această pricină ideile naționale sunt asociate vehement extremismelor, și ea va funcționa atâta vreme cât conștiința apartenenței la valori ireductibile nu o sa capete iarăși importanța ei postpașoptistă, temporar ocultată. Pentru suspendarea acestei posibilități, pentru ruperea coeziunii pe criterii locale, sunt folosite astăzi, deliberat, migrațiile islamice, noneuropene, și vectorii ideologici anticreștini. Doar o Europă confuză etnic și fără coerență spirituală va putea fi dislocată eficient din propria ei memorie. Dar se ignoră, cu o naivitate la limita inconștienței, că efectele reactive pot atinge ușor masa critică, iar consecințele vor fi devastatoare. Nu știu dacă Uniunea Europeană este reversibilă sau nu pe termen scurt, dar explozivă este încă de pe acum.

 

Ficțiunile rudimentare și deschiderea căilor spre atrocități

„Câte Românii și câte tipologii de român se regăsesc astăzi? Se pot identifica aceste profiluri atât de diferențiate și în arta noastră?”. Pavel Șușară trage aer în piept: „Excelentă întrebarea, pentru că ea poate genera un răspuns în măsură să acopere spațiul unei biblioteci. Avem exact atâtea Românii câte lumi în care trăim avem în momentul acesta, dar și aici lucrurile trebuie puțin detaliate. Istoria, ca disciplină, și historismul, ca atitudine, ne-au învățat că societatea omenească a trecut, din zorii ei și până astăzi, prin diverse forme de agregare socio-economică, de înțelegere și de cunoaștere a mediului proxim și a celui invizibil. Grosier, aceste etape se numesc comuna primitivă, sclavagism, ev mediu, capitalism, socialism, pentru unii, postindustrialism, sau cum vrem să-i mai zicem. O asemenea ficțiune rudimentară, fără suportul celei mai elementare imaginații, ne-a falsificat profund constiința de sine și a deschis calea celor mai mari abuzuri și atrocități”.

 

Prezentul multiplu

Pavel Șușară își trage sufletul, apoi reia, din ce în ce mai greu de urmărit: „Acest scenariu al succesiunii liniare suspendă, de fapt, memoria și estropiază realul până la anulare. Principiul dislocărilor succesive induce iluzia că noi trăim exclusiv în ultima formă de coagulare socială și în ultima expresie a conștiinței, adică într-un prezent unic, dominant și generalizat, ceea ce este complet fals. Niciuna dintre experiențele majore ale speciei nu dispare odată cu diamica acesteia în timp, ci doar iese din spectrul vizibil, se retrage, cumva, în fundal, iar ceea ce socotim noi că este un prezent generalizat nu reprezintă, în esență, decât un accent minuscul. Asta înseamnă că tot ceea ce noi am perceput în succesiune se regăsește, de fapt, în simultaneitate, iar prezentul este unul multiplu și stratificat”.

 

Câte experiențe diacronice, atâtea Românii în sincronie

A fost limpede domnul Șușară? Nu vă impacientați, urmează concluzia: „Avem, așadar, sub ochii noștri, în simultaneitate, și comuna primitivă, și sclavagismul, și evul mediu, și capitalismul, și socialismul mesianic, și, ca un accent minuscul, dar dominant, forța tehnologică, orizontul de cunoaștere, ideologiile și formele conceptuale de tip postmodern, postindustrial și informațional. Transferând asupra României acestă imagine sumară a lumii de astăzi, se poate spune că avem atâtea Românii în sincronie câte experiențe diacronice am acumulat până acum, de la comuna primitivă încoace”.

 

Stoparea conștiinței

Printre ultimele precizări: „Este suficient să ne mișcăm în spațiu, în geografie, ca să facem pași inimaginabili în timp, în istorie. Accentul tehnologic, postmodern, deși pare că oferă acces tuturor, accesul nu este decât la periferia lui, la instrumentarul cotidian, fiindcă, dincolo de acestea, conștiința este stopată în diversele forme istoricizate și se regăsește, simultan, pe toate traseele succesiunii: este sclavagistă, medievală, cinic-capitalistă, inerțial comunistă și, extrem de restrâns, postmodernă, adică în măsură să perceapă și să valorifice întregul.

 

Românul, ungurul mustăcios și Veta Biriș

Ce-i lipsește cel mai mult românului? Pavel Șușară: „O oglindă bună, care să nu-l flateze, o întâlnire cu sine însuși fără concesii. În caz contrar, va picoti mereu, va identifica adversități la fiecare pas, își va înțărca pruncuții speriindu-i că tocmai a supt de acolo un ungur mustăcios, apoi va pune mereu același disc cu Veta Biriș, ascultând, succesiv, „Noi suntem români, noi suntem români”, așa, spre neuitare, și „Damne, ocrotește-i pe români!”, fiindcă el nu a dus niciodată războaie de cucerire, iar acum au devenit grele și cele de apărare”.

 

Drain-brain, o interpretare interesantă

Ce părere are Pavel Șușară despre fenomenul drain-brain și despre modul în care modifică acesta o fostă societate închisă, cum a fost societatea noastră? Scurt și la obiect: „La prima vedere o sărăcește și o vulnerabilizează, la o privire mai atentă o racordează la un nivel de cunoaștere și de înțelegere mai înalt. Este foarte posibil ca fenomenul să capete și un sens invers, cu condiția ca societatea noastră să devină mai atrăgătoare”.

 

„Bătrâna Europă dă semne de senilitate”

Ce opinie are Pavel Șușară despre migrațiile masive din Est? Pot schimba ele profilul cultural al Occidentului?

„Trebuie observat faptul că migrațiile din Est nu sunt dezirabile, reacțiile negative față de români, bulgari, polonezi etc. fiind de o vehemență nejustificată rațional, dar justificată în subsidiar prin deschiderea și disponibilitatea pentru imigranții noneuropeni”, crede Pavel Șușară.

 

Estul consolidează uman

În continuare: „Explicația este simplă. Migrația din Est, europeană, riscă să conserve și să îmbogățească valorile clasice ale Europei, cu alte cuvinte ocupă spațiul rezervat imigranților islamici și creează dificultăți în ceea ce privește intenția de dispersie a valorilor iudeo-creștine. Patru milioane de români, de exemplu, zădărnicesc proporțional suprimarea acestor valori prin import noneuropean. În mod cert, migrația din Est consolidează uman și fortifică spiritual o bătrână Europă care, din păcate, dă și semne vizibile de senilitate”

 

„Avem mintea în Occident și sufletul în Orient”

„Artistic vorbind – suntem mai aproape de Rusia sau de Europa de Vest, SUA etc?” Întrebarea pare pe gustul istoricului de artă, altfel nu se explică răspunsul savuros: „Suntem la distanță egală, într-o schizoidie incurabilă: avem mintea în Occident și sufletul în Orient. Avem corpul latin, avem cap, mâini, ochi, nas, mâini, coate, picioare, genunchi, talpă etc, dar în el sălăsluiește un duh slav, adânc și nedeterminat. Această partajare face ca în fiecare pictor român să coabiteze doi pictori, perfect distincți: unul este postbizantin când pictează biserici, fredonează pe schele isoane gregoriene și decupează sfinți uscați și lungi, ca niște țâri, celălalt, în atelier, în fața șevaletului, mângâie cu penelul nuduri cărnoase și rozalii, fredonând obsesiv primele acorduri din Sifonia a V-a”.

 

Vechiul Testament și pulpele albe ale zeițelor

 „Însă totul e spre bine, fiindcă fără această sfâșiere între Răsărit și Apus, între memoria nonfigurativă a Vechiului Testament și pulpele albe și lucioase ale zeițelor romane nu l-am fi avut nici pe Brâncuși, nici nu am fi oscilat, atât de seducător, între materie și energie”, completează Pavel Șușară.

 

Imposibila anihilare a adversarilor

„Această realitate are, inevitabil, componenta ei simbolică, iar expresia artistică este simetrică. Stările de conflict, fie ele între generații sau între tendințe și între estetici sunt, de fapt, conflicte între diferitele vârste ale conștiinței, iar ele reprezintă grupuri omogene și orizonturi de așteptare active”, apreciază Pavel Șușară. Finalul: „Acum, în simultaneitate, avem toate paradigmele experimentate de-a lungul timpului, chiar dacă din perspectiva ultimilor veniți multe dintre ele par expirate estetic și obosite moral. Așa că, oricât ar vrea radicalii dintr-o direcție sau din alta să-și anihileze adversarii, acest lucru este imposibil, chiar și sub regimurile totalitare, pentru că fiecare formulă artistică este expresia directă a unei anumite vârste simbolice, a unui anumit nivel al conștiinței umane careși caută codurile optime de exprimare și își comunică propriile mesaje”