Chiar daca putina lume din afara mediului academic il cunoaste sau macar a auzit de el, Victor Ieronim Stoichita este unul dintre cei mai importanti romani din afara granitelor tarii.
Istoric, teoretician si filosof al artei, de aceeasi anvergura intelectuala precum celebrii sai inaintasi Mircea Eliade si Emil Cioran ori ca mai bine cunoscutul sau coleg de generatie Ioan Petru Culianu, Stoichita este, de mai multi ani, profesor si sef al Catedrei de Istoria Artei de la Universitatea Fribourg din Elvetia.
Autor al catorva carti foarte importante inca din perioada sa romaneasca, „Ucenicia lui Duccio di Buonisegna”, „Pontormo si manierismul” etc. si, mai apoi, al unor celebre volume cu o larga circulatie in lumea intreaga, „Efectul Don Quijote”, „Instaurarea tabloului”, „Scurta istorie a umbrei” s.a., traduse, in ultimii ani, si in limba romana, el a reusit, intr-un timp foarte scurt, sa reconstruiasca disciplina istoriei artei.
Poliglot cu o larga arie de acoperire, avand acces direct si profund la mai multe culturi, cititor neobosit al surselor vizuale si, in egala masura, al izvoarelor narative, Victor Ieronim Stoichita a ridicat istoria artei, ca disciplina didactica si ca forma de cercetare stiintifica, pana la nivelul la care ea devine act de creatie si forma de meditatie asupra conditiei umane.
Acum, celebrul si inca tanarul istoric si filosof al artei este din nou la Bucuresti. Pe de-o parte pentru a-si tine, la Colegiul Noua Europa, obisnuitele lui conferinte despre arta europeana si, pe de alta parte, pentru a primi recunoasterea Universitatii de Arte din Bucuresti, care i-a conferit joi titlul de Doctor Honoris Causa.
Plecat in 1981 din schema acestei universitati, pe atunci Institutul de Arte Plastice, ca simplu asistent, Victor Stoichita se intoarce acum, dupa mai bine de douazeci si cinci de ani, ca un savant de anvergura internationala. Aceasta intoarcere acasa are, in mod evident, atat scopul de a impartasi studentilor si tuturor celor intersati rezultatele cercetarilor sale de ultima ora, cat si pe acela a se realimenta el insusi de le o sursa de energie pe care, in mod sigur, nu a neglijat-o niciodata: rezerva de creativitate pe care a lasat-o in urma.