Cu figura lui distinsă, cu eşarfele de mătase cu care îşi înfăşura gâtul pe sub gulerele cămăşilor, cu plăcerea de a povesti diverse întâmplări întrun stil ceremonios-ironic părea un personaj dinainte de război adus cu „maşina timpului” în epoca lui Nicolae Ceauşescu.

*

Îmi pare rău că a murit Constantin Țoiu (a trăit între 19 iulie 1923 și 4 octombrie 2012). Mi-e dor de distincția lui și de misterul lui. Mi-e dor de sentimentul lui de superioritate, afișat cu eleganță. Îmi aduc aminte că într-o noapte, la mare, am jucat poker cu el și cu încă doi scriitori. Înainte de a mă duce să joc (într-o cameră în care nu mai avea voie să intre nimeni altcineva), m-a tachinat soția mea, avertizându- mă: „Știu de pe acum cine va câștiga: Constantin Țoiu. Este singurul personaj cu alură aristocratică dintre voi, pare descins de la Monte Carlo.”

Culmea este că exact așa s-a și întâmplat. Cei mai mulți bani mi i-a luat la o „întâlnire”, când eu aveam ful de ași, iar el – careu de șeptari. M-am ambiționat foarte tare și am jucat și a doua noapte. Am vrut din toată inima să câștig și am câștigat. M-am întors triumfător la soția mea, cu teancul de bani în mână. Dar n-am impresionat-o. Mi-a spus: „A vrut el să-ți restituie banii într-un mod discret. Numai un om nobil putea să facă un asemenea gest.”

*

Prima mea întâlnire cu Constantin Țoiu a avut loc în 1970, în redacţia revistei „Luceafărul, unde fusesem invitat la o discuţie de redactorul- şef al revistei, Ştefan Bănulescu, la scurtă vreme după ce îmi încredinţase – fără să mă fi cunoscut personal – o rubrică săptămânală de comentarii critice. Eram încă student şi n-aveam haine prea simandicoase. La loc de cinste în garderoba mea se afla un sacou dintr-o stofă groasă, de un gri argintiu, importat din Cehoslovacia. Am îmbrăcat acel sacou, mi-am pieptănat atent părul lung şi m-am dus la întâlnire.

Ştefan Bănulescu m-a primit politicos, dar şi cu o curiozitate pe care nu putea să şi-o ascundă, dornic să înţeleagă ce fel de de tânăr eram (îi fusesem recomandat, cu multă cădură, de profesorul meu, Nicolae Manolescu). În biroul lui s-a înfiinţat după câteva minute şi Constantin Ţoiu (redactorul-şef adjunct al revistei), cu o pipă în mână.

– De unde eşti? m-a întrebat Ştefan Bănulescu.
– Din Suceava.
– Şi sacoul ăsta frumos de unde îl ai?
– De la… şi am încercat să-mi amintesc numele magazinului de unde îl cumpărasem.

Constantin Ţoiu a intervenit imediat, cu aerul unui cunoscător:
– E confecţionat dintr-un postav care se face numai în Bucovina, la piuă. Uită- te şi tu – i-a spus lui Ştefan Bănulescu – ce consistenţă are! Şi imediat mi-a pipăit mâneca, invitându-l şi pe Ştefan Bănulescu să o atingă.

Am deschis gura să explic că nu-i adevărat, dar mi-am dat seama că îi stric plăcerea lui Constantin Ţoiu de a apărea ca un expert în tehnica populară. Aşa că am tăcut. Iar Ştefan Bănulescu, prinzându-mi şi el între două degete mâneca, a dat din cap admirativ:

– Aşa e. Se vede că bucovinenii ăstia au stat multă vreme sub stăpânire austriacă!

*

M-a amuzat momentul, dar m-a şi încărcat cu o impostură pe care am cărat-o cu mine ani la rând. În 1999 Constantin Ţoiu m-a rugat să particip la lansarea unui nou roman al său, „Barbarius” (roman foarte bun, un adevărat eveniment), iar eu am acceptat cu plăcere. Lansarea a avut loc la Uniunea Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, romanul fiind prezentat publicului de trei critici: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu şi eu. Când am luat cuvântul m-am gândit că ar fi amuzant pentru public să povestesc întâmplarea cu sacoul şi, totodată, să mă eliberez de vina de a fi tăcut, cu 29 de ani în urmă, în redacţia revistei „Luceafărul”. Am evocat, deci, episodul şi am făcut… mărturisiri complete. În mod curios (poate şi din cauza vârstei relativ înaintate), politicosul Constantin Ţoiu s-a enervat instantaneu şi a început să ţipe:

– Să taci! Să taci! Vrei să mă compromiţi în faţa publicului?! Vrei să creadă lumea că nu mă pricep la stofe?!

Doar după ce am tăcut şi m-am aşezat din nou pe scaun, spăsit, Constantin Ţoiu a încetat să mai strige. Iar de atunci înainte parcă-parcă am început şi eu să cred că sacoul era confecţionat dintr-o stofă ţărănească făcută în Bucovina, la piuă.

Te-ar putea interesa și: