Cândva, prin iarna anului 1985, eram în anul II la Liceul Militar de Marină „Al. I. Cuza”, din Constanţa. Nu eram câtuşi de puţin un elev model. Ba chiar destul de zurbagiu
Fumam, chiuleam, săream gardu' şi note mari aveam doar pe la „Română”. Că-n rest eram, pe la mate, fizică şi chimie, cam falimentar. Başca limba rusă. Şi cum învoirile se dădeau, în principal, pe criterii de disciplină şi rezultate bune la învăţătură, când venea weekend-ul, vedeam oraşul mai mult de pe fereastra dormitorului din „companie”. Nu mai ţiu bine minte cum s-a întâmplat, da' am pus pariu cu un gradat că sunt în stare să fac 1000 de genuflexiuni. Miza era una destul de mare, o învoire de 36 de ore, de sâmbătă după prânz, până luni dimineaţă la ora şapte.
AZP-ul din dotare
M-am antrenat io fo două zile şi am purces la treabă. Se întâmpla după „stingerea” de la ora 22.00. Pe o pătură uzată, îmbrăcat doar în AZP – cum numeam noi budigăii cazoni pe care-i purtam pe post de chiloţi, adică, în traducere pentru necunoscători: „Aparate de Zăpăcit P...” - am intrat în travaliu. Regulile erau simple. Aveam voie, la fiecare sută de genuflexiuni, să fac o pauză de câteva secunde, să mă „scutur” un pic. A durat mult, cred că spre o oră jumate şi, la sfârşit, am bifat cu una în plus. 1001 de genuflexiuni! Am făcut un duş rece şi m-am culcat. Ţiu minte că se întâmpla într-o seară de vineri.
O permisie imposibilă
A doua zi, sâmbătă dimineaţa, abia am reuşit să mă dau jos din pat. Nici vorbă să pot coborâ şi urca scările de unul singur. Trebuiau să mă susţină doi camarazi tot timpul. Am avut şi o oră de sport. Profu', unul pe nume Racoviţan, care era şi dirigintele nostru, o pălugă de peste doi metri şi ceva, a întrebat de ce lipseşte Pârvu din formaţie. Când i s-a spus de isprava mea, nu mi-a pus absenţă şi mi-a dat un zece din oficiu, în lipsă. Io zăceam pe băncile din clasă, aproape desfigurat de la febra musculară. La raportul companiei, gradatul, cu doi ani mai mare ca mine, s-a ţinut de cuvânt şi mi-a dat învoirea promisă, în ciuda protestelor comandantului de companie care, evident, nu mă avea la suflet deloc. Pe gradat îl chema Vali Iacoblev, era elev-sergent major, iar acum este contraamiral şi comandantul Flotilei de Fregate a Marinei Militare. Una peste alta, degeaba aveam bilet de voie că oraşul tot de la fereastră l-am văzut.
Buda turcească, un deziderat greu de atins
Nici să mă duc la WC n-am prea putut, că aveam bude turceşti şi io nu prea puteam să mă aşez pe vine. Lucru care mi se întâmplă şi acum, de la o sărăcie de gonartroză care mă chinuieşte mai ales când se schimbă vremea. Să mă vedeţi mereu dacă vă mint, da' pot să dau starea vremii la concurenţă cu ANM-ul. Idealul meu în viaţă e acu' să pot alerga după un tramvai şi să vizitez mult-visata budă turcească. Sfinte Petre cer prea mult? P. S. Ăla din poză îs io, pe la patru ani, în balconul de la etajul opt al blocului din Tomis Nord, Constanţa, unde locuiam, în 1973. Tramvaiu' ăla din mâna mea habar n-avea că va deveni, peste 45 de ani, un deziderat, cumva, de neatins.
Recomandările noastre
