Sfântul Nicolae Velimirovici spune că „nevoinţa pentru credinţă înseamnă nevoinţa pentru suflet; nevoinţa pentru suflet este nevoinţa pentru adevărata viaţă; nevoinţa pentru adevărata viaţă este nevoinţa pentru ceva măreţ şi cu mult superior întregii lumi şi a tot ceea ce se află în lume”.

Un grup de tineri studenți, foarte entuziaști, din dorința de a face ceva măreț pentru sufletele lor, dar și pentru sufletele celorlalți români, au înființat în urmă cu 30 ani, pe 14 iunie, la București, Asociația Studenților Creștini Ortodocși (ASCOR). De atunci și până astăzi mii de tineri au activat în ASCOR și și-au pus puternic amprenta asupra activităților acestei organizații. Mulți dintre foștii ASCOR-iști sunt astăzi oameni de cutură, scriitori, duhovnici iscusiți și chiar episcopi. L-am rugat pe părintele arhimandrit Iustin Miron de la Mănăstirea Oașa să ne povestească despre rolul pe care l-a jucat ASCOR-ul în viața sa.

– Părinte, ați fost președinte ASCOR Timișoara. Vă rugăm să ne întoarcem în timp și să ne spuneți cu ce gânduri ați pornit la acest drum?

–  Am fost președinte în perioada ’ 93-’95 și am început cu președinția, adică nu am fost înainte membru ASCOR, ci am ajuns direct președinte. Și zicea părintele Teofil Pârâian: „Vai de omul care ajunge mare, înainte să fie mic!”. Eu nu am fost ales, Înaltul Nicolae m-a numit. Nu îmi mai amintesc în ce împrejurare ne-am întâlnit, dar mi-a propus să fiu președintele ASCOR. Aveam evlavie mare la acest ierarh. Și așa am ajuns în ’93 președinte ASCOR Timișoara, dar eu nu știam cu ce se ocupă ASCOR -ul. Știam că fac conferințe, dar altceva nu știam despre ei. Și l-am întrebat pe Înaltul: „Bine, m-ați pus președinte, dar ce trebuie să fac? Cu ce se ocupă ASCOR -ul?”. Și Înaltul zice: „Citește și tu statutul și vezi ce trebuie să faci.” Am căutat statutul, dar n-am găsit nici un statut. ASCOR Timișoara nu avea statut.

M-am dus din nou la Înaltul:

– Înaltpreasfințite, n-avem statut.

– Păi vezi, poate au cei de la București.

Și parcă acum îl văd pe Înaltul Nicolae cum a băgat mâna în buzunar și zice: „Uite, să ai bani de drum, du-te, vezi, fă rost de statut.” Și am plecat la București  și acolo i-am cunoscut pe Florin Botezan, care era președinte, pe Sabin Vodă, care era vicepreședinte (acum amândoi sunt preoți la Alba Iulia), pe Virgiliu Gheorghe. Și s-a legat o relație foarte frumoasă între noi, pentru totdeauna. Atunci i-am întrebat: „Care este următoarea asociație puternică după ASCOR București?”. Și mi-au zis că Iașiul. „Câți membri activi au?”. Mi-au spus un număr, mare oricum. Zic: „La anul, noi o să fim după București”. Am crescut într-adevăr, din toamnă până în primăvară am ajuns la 180 membri, și am început cu un singur om. Dar n-am ajuns Iașiul, deci nu m-am ținut de cuvânt, însă am reușit să facem treabă bună, într-un timp scurt.

„Noi nu ne putem aduna?”

– Care era atmosfera din ASCOR în perioada aceea și prin ce se diferențiază față de atmosfera de-acum?

– Eram mai liberi, mai vii. Și veneam după o perioadă lungă de îngrădire. Nu se compară cu starea de-acum. Nu eram așa bombardați informațional, nu eram așa moleșiți de toate mișcările și evenimentele din viață. Eram mult mai orientați spre esențial decât acum și mai puternici, după părerea mea.

Acum, în general, tinerii sunt mai fără vlagă în ei, sunt tot mai slabi. Chiar ne uitam la generațiile care veneau după noi la facultate. Tinerii erau tot mai slabi. Asta cred că ține de spiritul societății, spiritul vremurilor în care trăim. Și poate și instituționalizarea i-a mai slăbit pe ASCOR-iști. Noi am făcut foarte mult când eram în  ASCOR. Chiar și eu, în drumul meu de întoarcere către ortodoxie, pentru că eram ateu în liceu, când am intrat la facultate la Timișoara am ajuns să cred, dar făceam confuzii. Așa am ajuns să particip la întâlnirile neoprotestanților. Mi-au rămas în memorie. Și tot doream să facem o întâlnire de masă, ortodoxă. Mă urmărea gândul ăsta: „Cum, Doamne, ăștia care-s mult mai puțini decât noi, se-adună pe un stadion și noi nu ne putem aduna niciodată? Noi nu ne putem aduna?” Și am mers la Înaltul Nicolae, asta era în ’94, prin primăvară:

– Înaltpreasfințite, vrem să facem și noi o conferință mare, cu mii și mii de oameni.

– Cu cine vreți să faceți?SC

– Păi, cu părintele Galeriu.

– Unde?

– La sala Olimpia.

– Sala Olimpia e cea mai mare sală din oraș, cred că are vreo 3.000 de locuri. Deci oricâți ați aduna în sală, sala va fi goală, numărul va fi mic în raport cu sala, n-o să puteți să umpleți sala aceea niciodată.

– Vă rog, lăsați-ne să-ncercăm.

Nu ne-a lăsat. În toamnă pentru că nu ne-a părăsit gândul am mers iarăși la Înaltul Nicolae:

– Înaltpreasfințite, ne lăsați să facem conferința aceea?

– Cine răspunde de treaba asta, dacă nu iese …

– Eu răspund.

– Bine. Dacă dumneata îți asumi, mergem pe răspunderea dumitale.

Am mediatizat foarte mult conferința, am pus afișe-n tramvaie, ceea ce nu se făcea în ’94. Am mediatizat cât am putut de mult. Şi n-a încăput lumea în sală. Nu ştiu câţi au fost, patru-cinci mii de oameni. Nu i-a venit să creadă părintelui Galeriu când a văzut. Asta a fost ultima conferinţă organizată de noi, în decembrie. Şi eram într-o relaţie specială, îl iubeam pe părintele Galeriu. Venea la noi şi primăvara şi toamna.

„Uitaţi-i, sunt aici, sunt vii!”

– Ați continuat relația cu ASCOR-ul după ce ați intrat în mănăstire?

– După ce am venit la mănăstire, aveam cu ASCOR-ul o relaţie minimă. Organizam împreună o tabără pe an, cu sprijinul părintelui Teofil Pârâian. Până când am mers la un hram cu Înaltul Andrei undeva în eparhie şi mi-a zis (el ştia că am fost în ASCOR): „A murit ASCOR‑ul!”. Şi am rămas nedumerit, eram neîmpăcat, şi s-a trezit în mine o râvnă de a-i demonstra Înaltului că n-a murit ASCOR-ul, cum să moară? Nici nu credeam că poate muri vreodată. Şi am adunat tinerii din Timişoara, să organizăm hramul. Voiam ca atunci când vine Înaltul aici să-l întâmpine tinerii din ASCOR, să-i arăt că n-a murit, că mai există tineri în ASCOR. A venit Înaltul, şi a ieşit foarte bine. Şi i-am zis: „Înaltpreasfinţite, n-a murit!” „Cine?”, zice Înaltul. „ASCOR-ul. „Aţi zis că a murit, şi uitaţi-i, sunt aici, sunt vii!” „Da…”, a răspuns Înaltul, cu bucurie.

După ce am ajuns stareţ, în 2003, m-am ocupat mai mult de lucrarea cu tinerii. În 2009 a murit părintele Teofil şi după aceea ne-am pus problema dacă să mai facem tabere cu tinerii, pentru că murise părintele, şi ei veneau pentru părintele, nu pentru noi neapărat. Pe urmă am zis, totuşi, să încercăm. Am încercat. Şi, dacă până atunci veneau în medie 50 de tineri într-o tabără, anul următor au venit 150. De trei ori mai mult. Şi următorul an, 250 într-o tabără. De cinci ori mai mult. Şi nu aveam nici o explicaţie. Până la urmă, am găsit explicaţia, că de fapt, tot pentru părintele Teofil veneau şi tot părintele îi aducea, numai că părintele Teofil era mult mai prezent şi mai lucrător acuma, din cer, decât atunci când era pe pământ. După aceea, s-au înmulţit taberele până am ajuns la mii de tineri, cred că sunt vreo cinci mii de tineri pe an care vin în tabere.

  • Din toate colţurile lumii?

– Da, chiar din toate colțurile lumii, într-adevăr. Am făcut o tabăra internaţională, unde vin tineri de pe tot globul, şi mă bucură enorm de mult tabăra aceasta. Şi celelalte mă bucură, dar tabăra aceasta internațională în mod special, aşa, că-i văd pe tinerii ţării, împrăştiaţi în diverse părţi ale lumii. Alţii nu mai ştiu româneşte deloc, alţii ştiu puţin româneşte. Să-i vezi stând împreună la masă! Şi masa să fie la tine acasă, în curtea ta, şi tu să dai masa… Să stea tinerii români care vin din alte țări zece zile, la mai multe mese, să stea împreună… Este ceva ce nu poţi să descrii în cuvinte.

„Credința este punctul nostru cel mai tare”

– Adunaţi vara tineri din toate colţurile lumii. În ce constă forţa unui neam?

– În primul rând, în credinţa trăită. Am fost o dată în Germania să aducem moaştele Sfântului Iustin Martirul și Filozoful. Am aflat că erau prin nordul Germaniei, la o mănăstire catolică. Ei au zis că vor să ni le dea, așa că ne-am dus după ele. Şi tot umblând prin Germania, mă gândeam: „Ce avem noi mai tare decât au nemţii? Îi putem bate la vreun capitol pe nemţi? Suntem mai puternici la vreun capitol?”. Şi singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost Ortodoxia. Nu au adevărul credinţei. Mai tare decât adevărul nu-i nimic. Noi am avut asta. Bineînţeles că suntem dezavantajaţi la capitolul unitate. Nu suntem foarte uniţi, nu suntem organizaţi, dar avem şi alte calităţi, care ne-au ţinut aici, ca popor, dar cred că în primul şi în primul rând a fost credinţa. Suntem un neam de oameni credincioşi. De mii de ani suntem aşa. Credința cred că este punctul cel mai tare al nostru. Şi asta cred că a ajutat cel mai mult la menţinerea noastră, la unitatea noastră: credinţa, care acum este încercată.

„Secretul nostru este dragostea”

– Cum credeţi că pot fi aduşi tinerii la biserică?

Nu prin metode instituţiona­li­zate. La modul instituţional nu sunt rezultate decât cantitative şi trecătoare.

– Care este secretul Dumneavoastră, aici la Oașa? De ce vin atât de mulți tineri?

– (Râde) Cred că secretul nostru este dragostea. La dragoste se rezumă toate strategiile noastre, la faptul că-i iubim pe acești tineri. Chiar îi iubim cu adevărat. Şi nu este putere mai mare decât dragostea. Ei descoperă că sunt iubiţi, descoperă dragostea şi încep să iubească. E clar că facem lepădare de sine, instituţional vorbind, în comunicarea cu ei. Nu-i întâmpinăm cu proceduri, cu canoane, cu tot felul… Ei sunt liberi, liberi din punct de vedere exterior. Şi noi trebuie să mergem la ei tot în mod liber. Nu abandonăm partea formală, instituţională, dar o depăşim. Dacă nu am face lucrul acesta, nu ne-am putea întâlni cu tinerii. Şi Biserica nu se va întâlni cu ei niciodată prin mijloace instituţionale, decât la un nivel foarte superficial, exterior, atât.

– Așadar, le acordați multă libertate tinerilor…

– Virtutea autentică nu poate fi lucrată decât în libertate. Tot ce nu e făcut în libertate nu e adevărat. Aici mă refer la libertate ca stare lăuntrică, căci aceasta este libertatea, până la urmă, în esenţa ei, iar libertatea vine de la Dumnezeu. Zice Sfântul Apostol Pavel că „unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea” II Corinteni 3:17. În afara Duhului Sfânt nu este libertate. Există libertăţi, asta e altceva, adică drepturi: să mergi într-o altă ţară, să vizitezi, să vii, să pleci şi aşa mai departe. Da, astea sunt libertăţi, dar nu libertate, care este o stare lăuntrică duhovnicească. Şi numai intrând în starea aceasta de libertate poţi să-i ajuţi pe ceilalţi.

– Care este legătura dintre ascultare și libertate?

– Ascultarea este tot un act de libertate. Adică, asculţi din libertate şi ca să devii liber. Este un proces libertatea. E şi o verificare cumva a libertăţii. Dacă eşti pe calea libertăţii, atunci asculţi. Dacă nu asculţi, nu eşti liber. Fără nicio discuţie.

„Voi mergeţi la studii în România?”

– Ne-aţi povestit cum aţi adunat patru-cinci mii de tineri la conferința cu părintele Galeriu. Cum ar putea un tânăr să lupte pentru un ideal, pentru un crez al său?

– L-am cunoscut destul de bine pe părintele Ilie Moldovan, profesor de morală la Facultatea de Teologie din Sibiu. Venea şi el la conferinţe la Timişoara. Şi ne spunea, la un moment dat, legat de un proiect ProVita, care doream să fie aprobat în Parlament. Ne zice: „Ei, nu vom obţine ceea ce dorim, dar o să luptăm”. Când am auzit eu vorba asta, cu logica mea inginerească, serioasă, m-am gândit: „Cum adică, din moment ce ştii că pierzi, de ce mai lupţi? Pentru ce să lupţi?”. Mai bine faci altceva, unde ştii că poți să câştigi. Mi-era greu să-l întreb, nu l-am întrebat de ce vorbeşte aşa, dar am rămas cu o nedumerire în suflet. Şi, în timp, mi-am lămurit-o, şi anume faptul că logica luptei este mult mai puternică decât logica rezultatelor, că noi funcționam mai mult după o logică a rezultatelor, şi funcționăm, de obicei, după logica asta, dar lupta e mult mai puternică. Se mântuiesc toţi cei care sunt găsiţi luptând, indiferent de rezultate. Dar, în comparație cu atletismul, cu sportul, în credinţă nu câştigă numai primii trei, câştigă toţi cei care vor fi găsiţi pe pista de alergare. Doar cei care au părăsit lupta şi au trecut în tribune, rămânând simpli spectatori, aceia au pierdut, într-adevăr. În rest, toţi câştigă, adică toţi care au rămas în logica luptei sunt câştigători. Or, asta e extraordinar! Şi poate că logica asta a rezultatelor îi împiedică pe tineri să-şi fixeze un ideal, pentru că până să atingi idealul eşti oprit de rezultate: „N-am rezultate, ce să mai îmi pierd vremea cu asta?”. Care sunt, să zicem, rezultatele unui ideal naţional, ale idealului nostru naţional? Nu ai rezultate concrete, nu le poţi cuantifica. Totuşi, noi trăim într-o lume materialistă, fără nicio discuţie, dar, idealul este dincolo de materia­lismul acestei lumi. Înseamnă să depăşeşti, să ieşi din logica asta, să intri pe altă logică, ceea ce nu e foarte uşor. Ei, chiar şi tinerii din afara ţării, când văd frumuseţea ţării noastre, păi chiar se întorc unii dintre ei în țară. Cunosc doi tineri care au venit la studii la Sibiu din Germania sau din America. Părinţii lor să înnebunească: „Cum adică, să vii de acolo aici, când românii merg la studii în afară? Voi mergeţi la studii în România?”. „Da, da! De dragul României, de dragul ţării noastre, de dragul limbii noastre, de dragul credinţei noastre!”

Avem atâtea şi atâtea valori. Doar trebuie să le descoperim, doar trebuie să le arătăm. Şi atunci, ei, bineînţeles că reacţionează, şi reacţionează tinerii mai mult decât ceilalţi, pentru că au încă o sensibilitate mai bună pentru frumos, pentru valoare. În plus, sunt modelabili.

„Pentru mine ASCOR-ul era viaţă”

– Cum poate fi cultivat frumosul în sufletul tinerilor?

– Acum, aţi zis foarte bine, cum poate fi cultivat frumosul în sufletul lor, pentru că frumosul există în sufletul lor şi trebuie doar să-l descopere. Ei văd că frumosul vine din Cel Frumos. Adică frumuseţea vine din Frumosul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu este în fiecare, prin harul pe care îl primim la botez. Dumnezeu vine în noi şi Dumnezeu a făcut totul frumos. Nu ştiu dacă aţi observat, sunt pictori care pictează pe foiţă de aur. Adică prima dată pun foiţa de aur şi pe ea pictează. Ei, asta ajută la transparenţa culorilor. Foița aceasta radiază o lumină, adică lumina aurului se reflectă cumva prin culori şi culorile devin mai luminoase. Cam aşa-i, cumva, harul lui Dumnezeu: susţine întreaga existenţă, şi face cumva frumuseţea noastră mai strălucitoare, înveşniceşte frumuseţea noastră, dar numai prin relaţie cu Dumnezeu. altfel nu putem vorbi de frumuseţe. Şi astfel văd tinerii că Dumnezeu este, de fapt, sursa frumuseţii, sursa adevărului, El este totul şi în afara Lui nu există nimic. Văd că nu se poate fără El. Tot restul e absurd, e un non-sens, o nebunie, pur şi simplu! Să fii fără Dumnezeu înseamnă să fii nebun.

– În final, un gând pentru tineri: cum să-şi trăiască tinereţea?

– Eu le recomand tinerilor, mai ales studenţilor, să facă parte din comunităţi duhovniceşti, creştine, comunități de tineri, indiscutabil. Acolo vor descoperi foarte multă frumuseţe. Pentru mine, ASCOR-ul era viaţă. Dincolo de forma de organizare, căci, până la urmă, era o asociaţie bisericească, era viaţă, şi nu puteam fără această viață, şi vedeam că suntem cu toţii fraţi şi descopeream şi responsabilităţile pe care le aveam faţă de ceilalţi. Până atunci nu ne simţeam responsabili faţă de ceilalți. Că, de fapt, noi trebuia să devenim un aluat care să dospească toată frământătura aceea studenţească, din punct de vedere duhovnicesc. Era cerul pe pământ să fii ASCOR-ist.

Material realizat de Mihaela Tănase. Familia ortodoxă. www.familiaortodoxă.ro