În februarie ’93, m-am angajat la Evenimentul zilei. Nu eram prea mulți în redacție care să ne îmbrăcăm la costum

Și io aveam spre o duzină. Până și gunoiul îl duceam cu cravata la gât. Oarece educație aveam, știam ce să comand când intram într-o cârciumă și, mai ales știam ce și cât să beau. Lucruri care mă recomandau către o activitate pe cât de plăcută pe atât de mișto pentru un puști de 24 de ani. Adică cea de reporter de „viață mondenă”.

Aveam un fotoreporter și o mașină cu șofer la dispoziție și bengăneam toată noaptea prin cele mai fițoase și în vogă localuri de lux ale Capitalei, în căutare de VIP-uri matoale sau descheiate la șliț.

Primul local de genu’ ăsta în care am călcat a fost „Pod Băneasa”, un cabaret unde DJ era unu’ poreclit, nu’ș de ce „Tigaie”. Am făcut acolo cu colegii mei Gabriel Grigore și Alexandru Știrbu un micro-reportaj cu comicul Alexandru Lulescu. Ăsta a fost debutul în EVZ.

Apoi, a urmat „Vox Maris”. Nu cea de la mare, ci aia care funcționa, pe atunci, la parterul Cercului Militar Național. Patron era Nicușor Năstase, cel care are și acum complexul omonim din Costinești. Acolo m-a învățat Nicu Covaci, de la Phoenix, ce, cât și cum să beau whisky și am dat cu botu’ și de șampania Asti Martini pe care mi-o turnau pe gât Ilie Dumitrescu și impresarul lui Sică Pușcoci. Ulterior s-a mai deschis una în Piața Victoriei, închisă de multă vreme, da' nu avea farmecul celei din centru.

Vizavi, peste drum, era alt night-club, „Bulevard”. Șef de unitate era unu’ pe nume Ion Pralea. Era cum îi e și numele, o „pralea”. Zgârcit, dar ne mulțumeam și cu o omletă la miezul nopții.

Mai sus pe bulevard, spre Universitate, era alt local de fițe: „Cabaretul Latin”. Ăia mai bătrâni știu despre ce-i vorba că pe pe vremea lu” Ceaușescu îi spunea Havana și găseai acolo țigări cubaneze. Șef era unu’ pe nume Nicu Călugăru. Acum e o sală de păcănele, fost cazinou „live”. Păcat.

În spatele Inter-ului era „Club 30”, local ținut de un grec cu cetățenie britanică, Manos Damanakis. Am băut acolo „no limit”, până s-a enervat grecul, da’ degeaba. Că scriam de crâșma lui săptămânal. Acolo cântau Attila Weinberger și Johnny Răducanu care mai performau și vizavi, la ultimul etaj al Teatrului Național în celebra „Lăptărie Enache”. Loc în care mă trosneam cu Bloody Marry, cocârț cu care mă obișnuise cascadorul Mircea Pascu în „La Premiera”, un alt epicentru al vieții mondene de pe atunci. Local ținut de un medic stomatolog emigrat  în Germania, apoi, repatriat, și cu apucături intime pe atunci pedepsite de Codul Penal.

Pe Calea Victoriei, la un subsol, mai era și „Salonul spaniol”, unde cânta, până să fie omorât, Ioan Luchian Mihalea și, ceva mai jos, „Athenee Palace”, care era cam o ruină, dar mergea în lipsă de prea multe oferte pe piață.

„Lido” și „Ambasador” de pe Magheru erau cam desuete, dar pe terasa cu piscină cu valuri de la Lido am trăit clipe de neuitat cu un biftec tartar pe masă și cu o gagică care și-a scos chiloții, ziua în amiaza mare, pentru o sută de dolari, la comanda unui fotbalist care a făcut furori la CM’ 94 din America. De față eram mai mulți printre care și Cornel Dinu.

Nu pot să nu-mi amintesc de „Sexy Club”-ul lui Costel Constantin. Am scris la ziar de toate stripteuzele lui și când mergeam acolo mâncam cu varză cu carne cu spatele la scenă că le știam toate detaliiile anatomice ale fetelor și mi se cam făcea greață. Și sunt povești de acolo, da’ alea rămân pentru altă dată.

Pe Calea Moșilor era și „Odobești”. Un cabaret ținut de unu’, Răducanu, condamnat ulterior la pârnaie, care se ținea și el cu Cătălin Botezatu. Mi-aduc aminte că dansa acolo Luana, o balerină cu cele mai formidabile țâțe pe care le-am atins ever. A murit de leucemie, săraca la fo 25 de ani.

De „Șarpele Roșu”, al răposatului Dan Niculescu, „creme de la creme” a faunei boemei bucureștene am scris până mi s-au tocit unghiile. Lăutari ca acolo mai puțini în zilele noastre...

Și mai sunt și altele. Nu pot să le uit, ca pe femeile pe care le-am iubit cu patimă. „Peștera”, din Piața Rosetti, unde clienții fideli erau denumiți „speologi”, „Izvorul Rece”, ceva mai sus pe bulevard, „Pescarul” de vizavi de Intercontinental – o cârciumă ancorată în „proiect” care arată la fel și acum, și „Why Not”, discoteca lu' Bassam, un arab hăcuit cu cuțitul în fostul hotel Astoria, de lângă Gara de Nord. Crimă care a făcut vâlvă în acei ani.

La alte taverne și spelunci de ziariști și alți oameni ai muncii n-o să mai fac referire aici. Doar la una singură. Shorley, din Regie. Prețuri mici, mâncare corectă. Loc unde mi-am luat atâta bătaie, de la badigarzi, pentru tâmpeniile altora, că mă doare cocoașa numa’ când îmi amintesc.

Poate am mai omis cât ceva. Dar nu foarte important.