Pe 19 august s-au împlinit 140 de ani de la nașterea lui George Enescu. Mulți inițiați în muzică îl consider cel mai mare musician român.

Vedetă internațională încă din timpul vieții, Enescu a fost un răsfățat al presei internaționale, dar și un personaj uneori incomod pentru autoritățile de la București, în special pentru cele comuniste. După 1949, el s-a stabilit în Franța, unde a și murit, în 1955.

Ca să marcăm această celebrare, am ales un document publicat pe site-ul celor care administrează cel mai bine moștenirea spiritual a marelui compositor și interpret, Muzeul Național George Enescu.

Este vorba de un interviu din 1928, dat presei de dincolo de Ocean, în care George Enescu face o radiografie plină de bunăvoință a României regale de sub Carol al doilea.

„Prințul Carol își iubește țara și familia și aceștia îl iubesc la rândul lor. Dar condițiile sale sunt imposibile.”

Un articol de presă foarte interesant al anului 1928 este reprezentat de interviul acordat de Enescu unei publicații relevante din partea de vest a Americii, The Morning Oregonian. Articolul este scris de Stanley Orne și evocă opiniile muzicianului referitoare la situația politică din România, dar și la tânărul violonist Yehudi Menuhin.

Enescu își amintește despre întâlnirea sa cu Prințul Carol, care a avut loc într-un magazin de dulciuri parizian, când l-a întrebat, printre altele, dacă intenționează să se întoarcă la conducere. „Nu știu”, i-a răspuns Carol. „Mi-ar plăcea, dar cine poate spune?” Reacția lui Enescu la răspunsul acestuia apare ușor ironică: „El a abdicat deja de două ori, cine știe dacă nu va abdica și a treia oară?”.

Cu toate acestea, Enescu este convins că „Prințul Carol își iubește țara și familia și aceștia îl iubesc la rândul lor. Dar condițiile sale sunt imposibile.” Muzicianul continuă afirmând că  guvernul din prezent este foarte bun: „În plus, noi suntem foarte mulțumiți de actualul guvern. Titulescu devine un om excelent. Iar noi îl iubim, de asemenea, pe micul rege, Mihai.” [...] Bunica lui, Regina Maria, e un mare politician. Sunt unii care o învinovățesc în legătură cu războiul. [...] Ea a fost cea care l-a convins pe Regele Ferdinand, un Hohenzollern și un văr al împăratului german, să intre într-un război împotriva propriului său trup și sânge. Din cauza asta, Mariei nu i se acordă suficient credit de către aliați.” Muzicianul conchide: „Dacă România are cu 7.000.000 de români mai mult decât înainte de război, trebuie să îi mulțumească Reginei Maria pentru asta.”

Enescu subliniază și modestia familiei regale, apropierea acestora față de populație: „Oh, ne iubim dinastia. Nu este nimic arogant la vreunul din membrii săi. Ei intră în magazinul nostru și își fac cumpărăturile alături de oameni. Eu cred că aceștia sunt mai democrați decât președintele unei republici.”

Subiectul se deplasează apoi spre tânărul violonist Yehudi Menuhin, care obținuse recent succese strălucitoare la New York.

Enescu rememorează momentul în care Yehudi a venit cu părinții la casa sa de la Sinaia: „Regina Maria și Ileana au vrut să-l asculte când el și părinții lui au fost cu mine la casa mea de la munte, din România, în vara și toamna trecută. Am avut onoarea și plăcerea de a-i face să se simtă bine în casa mea. Regina nu a vrut ca băiatul să știe că se află acolo în timp ce se juca. Mai târziu i s-a prezentat.”

Aportul pedagogic al lui Enescu asupra tânărului violonist este în direcția unei interpretări lucide. Enescu este fascinat de maturitatea precoce a elevului său: „Băiatul acesta e uimitor. Pot să nu îi spun nimic. El știe ce are de făcut. Eu doar încerc să îl învăț de ce cântă corect. Puțin muzicieni știu asta. Kreisler, desigur. El e în top. Casals e un zeu. Dar puțini alții pot spune de ce cântă o frază într-un anumit fel sau în altul.”

Articolul este publicat în Documente din arhiva M.N.G.E. - articole de presă despre George Enescu, vol V (1923-1931), Ediţie alcătuită, prefaţată şi adnotată de Florinela Popa şi Camelia Anca Sârbu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2012, pp. 235-236.