Radu Paraschivescu: "Sunt destui cei care merg inainte cu capul intors."

Unii isi pregatesc viitorul sondandu-si trecutul, altii nu-si pot renega amintirile. Primii se comporta precaut, ceilalti sunt doar nostalgici. Lumea de azi ofera spectacolul unei greu descriptibile impletiri a vechiului cu noul, insotita de zambetul nostru mirat.

Cum de coexista lucruri care ar trebui sa se defineasca prin excludere? Ce-i face pe atatia campioni ai noului sa recurga la stilistica vechiului? De cand sunt neologismul si arhaismul frati de cruce?

Nu e usor de raspuns, cata vreme forma asta de concubinaj straniu se reflecta diferit - uneori plauzibil, alteori grotesc - in viata publica. Insa realitatea asta este si nu alta. In Romania lui 2007, vechiul si noul nu numai ca se tolereaza, dar uneori chiar se cheama, se presupun si se invoca.

Una dintre explicatiile acestei atitudini e rentabilitatea vechiului acum, la vremuri noi. Ganditi-va la localurile refacute dupa planurile initiale (restaurantul Lloyd din Timisoara, ca sa dau un exemplu), la mijloacele de transport reconditionate cu scop lucrativ (mocanita), la cladirile de patrimoniu care se prezinta in sfarsit cu o fata noua (centrul Sibiului), la puzderia de berarii amenajate in hrube mirosind a vechi, dar ticsite de vajnici exponenti ai noului.

Tine de o intelepciune elementara sa fructifici un tezaur neglijat, dispretuit sau pur si simplu ignorat. Uneori, e adevarat, simbioza dintre vechi si nou, forjata pe simtul afacerilor, produce rezultate indoielnice. Cine face un drum la Podari da peste deconcertantul muzeu al RSR, tutelat de busturile cuplului Ceausescu, de statueta de bronz a tatucului Stalin si de o Dacia 1100 in pragul dezagregarii.

Dinel Staicu, initiatorul acestui demers, are de catva timp scuza ca si altii fac la fel. Fiindca nici germanii nu au stat cu mainile in san si au folosit la randu-le vechiul pentru a varsa bani in contul noului - e vorba de Hotelul Ostalgie, unde amatorii de senzatii mai tari decat ciocolata cu rom din 1964 isi pot lamuri, contra cost, dilemele referitoare la vremurile honeckeriene.

In afara rentabilitatii in exploatare, vechiul mai are cel putin un rost: ofera legitimitate. Referirile la diverse lucruri de altadata - incepand cu arhitectura si terminand cu bunele maniere - pun in circulatie notiuni pe care simpla strabatere a prezentului le obtine mai rar: prestigiu, credibilitate, rigoare, forta, onorabilitate.

Sigur, depinde cum folosesti vechiul si prin ce mijloace te apropii de el. Patina nu e intotdeauna garantul valorii. Se intampla uneori ca recursul imprudent la stilistica vechiului sa declanseze falsete suparatoare. Atunci impresia e de inadecvare stridenta, de fortare a unei usi pe care nu e bine s-o deschizi, de epigonism flagrant.

Un subsol cu ziduri si arcade din caramida (vechiul) unde mai multi tineri beau bere si asculta muzica (noul) nu e cu nimic artificial. Prin contrast, intoarcerea la obiceiuri vechi a liderului unui partid care contine cuvantul „nou” in titulatura are efecte mai degraba comice. Cunoasteti personajul si de catava vreme cunoasteti si locul unde isi traieste viata: „la palat”.

Acolo se intampla totul, de la transferuri de fotbalisti la programe politice. Personajul e la randul lui o mixtura stranie intre vechi si nou, dand insa impresia ca a luat ce e mai nereusit de la fiecare. In plin mileniu trei, omul nostru se viseaza voda.

Are palat, are gramatici, are cancelar (unul dintre nepoti) si se pregateste, probabil, sa-si aleaga hatman, logofat, vornic, vataf, jitnicer, paharnic, spatar si ce-o mai trebui. Alianta dintre vechi si nou functioneaza aici ca simplu paravan al imposturii.