Ce inseamna asta? Simplu. Noua limba romana.

Un produs al tranzitiei aparut parca pe nesimtite, profitand de atentia noastra solicitata mereu de alte cauze. Ati ghicit inca din titlu, e vorba de o derivatie a romanei invatate acasa sau la scoala.

De o limba impusa in principal de doua lucruri: dorinta de a face economie de silabe (caci ni s-a repetat obsesiv ca timpul costa bani) si nevoia de a fi relaxati in exprimare, intr-o vreme cand tot mai multa lume se incrunta si se uita urat.

Ca peste tot unde simtul masurii si-a luat concediu, si aici excesul naste comicarii. Destinderea se preschimba intr-un soi de alint natang. In loc de sarm si jovialitate, avem parte de o fabricatie bizara: un discurs sincopat, cu sonoritati diminutivale, care trimite cu gandul mai degraba la lenea de-a termina un cuvant decat la un tip de comunicare nou, jucaus si economicos.

Moda cuvintelor prescurtate s-a instalat inainte de 1990, mai ales printre elevi. Era vremea abrevierilor functionale, la care pana la urma a obtinut acces si cealalta tabara: profesorii si parintii. Lista era scurta si consta in semivocabule clasicizate deja: mate, geogra, edu, consti, exteu, profa, dira (diru’). Ce statea in spatele acestor prescurtari?

Nu stim precis. Poate apartenenta la un grup sau la un fel de-a comunica. Poate dorinta de-a inventa un sistem alternativ ca forma de protest fata de limba romana predata (de multe ori acru, distant si fara vibratie) la clasa. Sau poate dorinta de-a castiga doua secunde la fiecare trei cuvinte rostite. Viteza decide multe. De ce n-am accepta ca ea poate influenta si felul nostru de-a vorbi?

Astazi, in schimb, lucrurile arata altfel. „No li ro” nu mai e doar un fruct al grabei cu care trecem prin viata si lume. Ea a devenit un fel de marca a celor aflati in pas cu timpul. Un instrument de legitimare. Nu mai tin minte care dintre cuvintele amputate s-a impus cel mai repede in noul discurs al oraseanului care-si regleaza vocabularul cu brisca.

Stiu insa ca in primele randuri ale efortului ajustator s-a aflat „cofe”, derivatul bisilabic al cofetariei. La putin timp dupa el ne-am trezit cu „profi”, care nu e pluralul lui „prof”, are tot doua silabe si inseamna „profesionist”. De altfel, observatia se impune: cele mai multe cuvinte de tip nou au doua silabe. Decuparea oricarui cuvant are grija sa pastreze atat cat e nevoie pentru ca ritmica mesajelor sa nu fie schioapa.

O buna parte din cuvintele acestei metalimbi de tranzitie trimit la diminutive (unele chiar sunt) si se termina cu litera „i”. Copiii nu mai sunt trimisi la gradinita, ci la gradi. Oamenii care fac carti nu se mai duc la editura, ci la edi. Iar daca in drum spre casa se opresc la cofetarie (ma rog, la cofe), isi permit sa manance o praji.

Tot acolo, la cofe, la o praji, poti sa descoperi doi amorezi de tip nou, care n-au in repertoriu destule fite pentru a-si face veacul la mall. Oricum, e foarte posibil ca, la un moment dat, fata sa-si dea ochii peste cap, sa-si priveasca unghiile, sa clipeasca seducator si sa-i susure tandru baiatului: „Iubi, m-am plicti”.

De buna seama, exista si exceptii. Cuvinte amputate care nu se termina in „i” si dintre care unele suna de-a dreptul caraghios. Ce parere aveti, de exemplu, despre „cumpa” folosit in loc de „cumparaturi”? N-ati auzit niciodata invitatia „Hai sa mergem la cumpa”?

Si nu oricum, nu cu Simona si Catalin, ci - ati ghicit - cu Simo si Cata. Dar de „multu” ati auzit? Exact, e batranul „multumesc”, raschetat la randul lui si facut sa incapa in calapodul celor doua silabe. Delicata afacere, noua limba romana. Sper ca nu v-am plicti.