Cum a ordonat Ceaușescu ascultarea telefoanelor românilor și ce rețea a dezvoltat Securitatea

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Telefonul din locuință putea deveni, fără știrea proprietarului, o ureche a Securității. În anii ’70, regimul Ceaușescu a dezvoltat o rețea națională de interceptare, iar documentele și mărturiile unor foști ofițeri descriu metodele prin care aparatele puteau fi folosite pentru a asculta nu doar convorbirile, ci și discuțiile din casele românilor.

În România lui Nicolae Ceaușescu, telefonul putea deveni mai mult decât un simplu mijloc de comunicare. Potrivit unor documente de arhivă și mărturii publicate după 1989 de foști ofițeri ai Securității, aparatul instalat în locuința unui român putea fi transformat într-un veritabil dispozitiv de ascultare.

În spatele acestui sistem se afla o infrastructură tehnică impresionantă pentru acea perioadă.

În martie 1978, Direcția Generală de Tehnică Operativă dispunea, potrivit informațiilor publicate de foste cadre ale Securității, de aproximativ zece centrale și 248 de centre periferice de supraveghere electronică automată. La acestea se adăugau circa 1.000 de unități portabile destinate orașelor mici, stațiunilor de vacanță și obiectivelor istorice frecventate de turiști occidentali.

Sistemul era completat de 48 de unități specializate în cenzurarea corespondenței. Românii știau că le sunt citite scrisorile, mai ales cele primite sau trimise în străinătate.

Securitatea și-a construit o rețea națională de ascultare

Una dintre structurile importante era Centrul de Tehnică Operativă și Telecomunicații (C.T.O.T.), unitate independentă a Departamentului Securității Statului (D.S.S.), care avea printre atribuții interceptarea convorbirilor telefonice, controlul corespondenței și verificarea expedierilor de colete din și către străinătate.

Potrivit relatărilor publicate ulterior de foști ofițeri, interceptările se realizau la solicitarea celorlalte unități ale Departamentului Securității Statului, cererile fiind aprobate de conducerea Ministerului de Interne sau a D.S.S.

Centrul funcționa în apropierea Comitetului Central (C.C.) al Partidului Comunist Român. Activitatea de ascultare la nivel național era coordonată de structurile specializate ale aparatului tehnic al Securității.

Dar regimul urmărea mai mult decât interceptarea unor convorbiri.

Ordinul lui Ceaușescu: telefonul să fie ascultat și când receptorul era în furcă

La începutul anilor ’70, specialiștii CTOT din cadrul Departamentului Securității Statului au primit o misiune ambițioasă: să găsească o soluție tehnică prin care interceptările să poată fi realizate la scară națională.

Colectivul de specialiști era coordonat de generalul-maior Istichie Geartu, șeful Institutului de cercetări aflat în subordinea Direcției Generale de Tehnică Operativă.

Rezultatul avea să fie prezentat lui Nicolae și Elenei Ceaușescu în mai 1978, în cadrul unei expoziții organizate la sediul D.S.S. din Brănești, județul Ilfov.

Printre dispozitivele prezentate se afla un telefon modificat astfel încât să permită ascultarea discuțiilor din încăperea în care era instalat chiar și atunci când receptorul se afla în furcă.

Telefonul românului era „urechea” Securității din ordinul lui Ceaușescu

Potrivit relatării din cartea scriitorului Paul Ștefănescu, modificarea consta în introducerea în aparat a unui amplificator de dimensiuni foarte mici și a unui circuit cu diodă. Astfel, telefonul nu mai era doar un aparat pentru transmiterea convorbirilor, ci putea deveni un microfon ascuns în propria locuință.

1,5 milioane de telefoane modificate

După demonstrația făcută în fața cuplului Ceaușescu, șeful statului ar fi ordonat ca în România să fie fabricate astfel de aparate.

Din toamna anului 1978, la Întreprinderea Electromagnetica a început producția de serie. Potrivit informațiilor publicate de foști ofițeri ai Securității, până în decembrie 1989 ar fi fost produse aproximativ 1,5 milioane de telefoane de acest tip.

Asta însemna că tehnologia putea fi răspândită pe o scară foarte mare.

Pentru o persoană aflată în atenția Securității, metoda descrisă în aceste relatări, publicate în presă și în cărți apărute în anii 1991-1993, era ingenioasă și greu de bănuit de abonatul unui post telefonic. Totuși, la un moment dat, au circulat zvonuri despre aceste ascultări.

Cum putea fi transformat telefonul într-un dispozitiv de ascultare

Mai întâi, ofițerii verificau dacă persoana vizată avea telefon sau dacă depusese o cerere pentru instalarea unuia.

În cazul unui abonat existent, telefonul era făcut să pară defect. Proprietarul suna la serviciul de deranjamente, iar un depanator se prezenta la domiciliu.

Potrivit mărturiilor foștilor ofițeri, aparatul era înlocuit cu unul modificat. De aici începea adevărata supraveghere.

Prin conectarea aparatului la echipamentele de ascultare, puteau fi interceptate nu numai convorbirile telefonice, ci și discuțiile purtate în încăperea în care se afla telefonul. Receptorul rămânea în furcă, însă modificările tehnice permiteau microfonului să rămână activ.

Astfel, ceea ce pentru locatar părea un telefon așezat pe etajeră putea deveni, în realitate, o sursă de informații pentru Securitate.

„Tonola”, unitatea care se ocupa de interceptări

Realizarea practică a interceptărilor telefonice era atribuită Unității Speciale „T”, cunoscută și sub denumirea „Tonola”, structură a Comandamentului pentru tehnică operativă și transmisiuni.

Unitatea funcționa în zona Circului din București și făcea parte din mecanismul tehnic prin care Securitatea putea transforma informația obținută din interceptări într-un instrument de control.

Dar telefoanele reprezentau doar o parte a sistemului.

Inginerii Securității fabricau aparatură pentru spionaj

O infrastructură tehnică distinctă funcționa în cadrul Direcției de Informații Externe.

În cartea „Spionaj-Contraspionaj”, publicată în 1992, fostul ofițer de Securitate Neagu Cosma descria existența unei unități speciale a Direcției Tehnice care lucra permanent la dezvoltarea unor mijloace destinate operațiunilor de spionaj.

Potrivit relatării sale, specialiștii dezvoltau și adaptau dispozitive de dimensiuni foarte mici: aparate de fotografiat ascunse în obiecte banale, inclusiv în nasturi de haine, precum și emițătoare miniaturizate capabile să transmită informații codificate la distanțe foarte mari.

Dosare arhivate la CNSAS

Unitatea condusă de colonelul Aurel Iandu avea, de asemenea, misiunea de a procura din Occident documentații tehnice și informații despre cercetarea științifică occidentală.

Era una dintre componentele spionajului tehnologic practicat de România comunistă, într-o perioadă în care accesul la anumite tehnologii occidentale era restricționat prin embargouri.

O țară supravegheată prin tehnologie

Din documentele de arhivă și din relatările publicate ulterior de foști membri ai aparatului de securitate se conturează imaginea unei infrastructuri mult mai complexe decât simpla interceptare a unor telefoane.

Existau centre de supraveghere, unități mobile, structuri pentru controlul corespondenței, laboratoare și specialiști care dezvoltau permanent noi metode de obținere clandestină a informațiilor. În acest sistem, tehnologia devenise o extensie a aparatului represiv impus de Ceaușescu și camarila sa.

În fondul documentar de la CNSAS există astfel de informații, iar în baza lor se pot face evaluări ale multor dosare.

Din punct de vedere istoric, rămâne faptul că aparatul telefonic dintr-un apartament putea avea o funcție despre care proprietarul nu știa nimic: să transmită Securității nu doar ceea ce vorbea la telefon, ci și ceea ce se spunea în propria casă.