De ce asaza comunismul omul in centrul atentiei? Ca sa poata fi lovit din toate partile.

Iata doar una dintre glumele inserate in „Secera si ciocanul - o istorie vesela a comunismului”, documentarul prezentat joi, vineri si sambata de TVR 1.

E un film la fel de util pentru cei panditi de primejdia amneziei si pentru tinerii ale caror informatii despre comunism se rezuma la trei lectii dintr-un manual. Regizat de Ben Lewis, „Hammer and Tickle” nu-si propune excelenta artistica, inovatii ametitoare sau croirea unei partii noi in cinematografie.

Lewis a folosit mijloace nu intotdeauna compatibile, apeland ba la procedee care amintesc de seria „Monty Python”, ba la desenele animate, ba la fortari ale notei.

Asta insa nu-i diminueaza meritele. „Secera si ciocanul” povesteste de fapt o drama cu instrumente din registrul comediei. Contrastul dintre plans si ras e realizat printr-o galerie de personaje in care recunoastem actori, politicieni, arhivari, romancieri publicati in samizdat, satiristi rebeli, martori dispusi sa vorbeasca etc.

Naivitatile tehnice din „Secera si ciocanul” ar putea sa-i deranjeze doar pe experti, nu si pe privitorii simpli. Ba chiar cred ca e vorba de concesii facute cu buna stiinta de Ben Lewis, pentru potentarea efectului si claritatea sporita a mesajului. Iar mesajul mi se pare pe cat de simplu, pe atat de dens: umorul, supapa clasica a regimurilor prigonitoare, nu este altceva decat limbajul adevarului in lumile cladite pe minciuna.

Fapt la fel de interesant, toate guvernarile draconice au produs bancuri bestiale. Cu cat satrapul din varful piramidei comuniste a fost mai dur, cu atat reteaua de glume tesute departe de urechile lui a aratat mai bine. Deloc intamplator, umorul cel mai diluat din fostul lagar rosu se gaseste in fosta Cehoslovacie.

Si asta nu e tot. Indiferent unde e spus - la coada, in fata blocului, intre patru pereti sau la serviciu -, bancul din filmul lui Lewis e o microrevolutie. Adica intruparea unei revolte la nivel individual. O „minifronda”, cum a numit-o George Orwell.

Lewis insusi sustine, in interviurile si eseurile ulterioare filmului, ca ideea care l-a ghidat in „Secera si ciocanul” a fost capacitatea comunismului de-a fi singurul sistem politic care si-a creat un brand international al comediei. Un adevar cu raza europeana de actiune, caci pe harta asiatica a comunismului hazul de necaz mi se pare pura utopie.

La un moment dat, regizorul apare pe ecran si declara ca, in ce-l priveste, comunismul e o formidabila masina de produs umor. Ei bine, asa o fi, dar aici avem deja nevoie de un bemol la cheie. O asemenea perceptie e posibila doar in mintea cuiva pentru care ciuma rosie a fost un fenomen exotic, demn de curiozitatea stiintifica a cercetatorilor, si nu un blestem trait zilnic, in spaima, foamete si intuneric.

„Secera si ciocanul” abunda in glume politice, personaje celebre si situatii de viata de genul celor traite si de romani pana in 1990. Motivul sarmei ghimpate si cel al zidului domina filmul si fixeaza tot ceea ce trebuie sa pastram in memorie spre a ne pazi pe viitor. Faptul ca nu numai asupritii spuneau bancuri, ci si asupritorii, nu atenueaza grozavia perioadei descrise in film.

Umorul lui Stalin nu consoleaza pe nimeni. Cimitirele comuniste sunt la fel de pline si dupa ce aflam ca Jaruzelski radea la bancurile scornite pe seama lui, iar Rakosi si Kadar spuneau la receptii glumele pe care li le raportau agentii secreti. Afara, pe strada, filajul continua, iar pedepsele incepeau sa se extinda dinspre emitatorul spre receptorul micii portii de buna dispozitie clandestina.

Ben Lewis a avut o idee excelenta facand „Secera si ciocanul”, iar TVR 1 a procedat intelept impartindu-l in trei episoade. Poate ca doua ore de rasu’-plansu’ deodata ar fi fost prea mult, mai ales ca ne aflam la sfarsit de saptamana. Si fiindca e posibil sa existe oameni care n-au stiut de programarea acestui film si l-au ratat, le propun o compensatie cat de cat apropiata. Adica ii invit sa citeasca antologia „Zece ani de umor negru romanesc”, publicata de Calin Bogdan Stefanescu la Editura Paideia. Ii asigur ca merita, mai ales daca vor sa nu uite cum a fost.