Radu Paraschivescu: "Cum titlul acesta cu un ricoşeu şugubăţ spre emisiunea lui Cristian Tabără nu-mi aparţine, mă grăbesc să-i deconspir autorul: Valentin Moraru, de la Sport.ro, ins mai pontos decât pare la televizor. "
Dar ce să caute un asemenea titlu chiar în săptămâna de după Bookfest? Tocmai am fost aproape de carte, aşa cum ne-au spus ziarele, posturile radio şi TV. Tocmai ne-am întâlnit pe viu cu Orhan Pamuk, Andrei Kurkov, Julia Navarro şi P. F. Thomese. Tocmai am făcut cozi la autografe şi ne-am frecat umerii de celebrităţile literare ale naţiei. Şi-atunci? De ce bombănim şi de data asta? Ce anume nu ne place? Şi mai ales, când o să învăţăm să vedem doar jumătatea plină a paharului şi să nu mai arătăm cu degetul spre cea goală?
Răspund întrebărilor de mai sus cu liniştea celui care n-a ratat niciun târg intern de carte de la Bookarest 1992 încoace. Oricât ar părea de îmbucurătoare în primă instanţă, febrilitatea cu care tot mai multă lume vorbeşte despre cărţi comportă o doză de risc. Tentaţia relativizării acoperă mintea şi discursul unora dintre cei care lansează păreri, sugestii de lectură şi judecăţi critice. E bine că privim cartea ca pe o plăcere accesibilă, nu ca pe o corvoadă. Dar asta nu înseamnă că ne putem îngădui să pălăvrăgim fără o minimă legătură cu subiectul. Or, chiar în zilele Bookfestului, cartea a fost batjocorită - fără intenţie, dar cu aplomb. Impostori zgomotoşi au ţinut să-şi facă auzite vocile şi să se afle în treabă. Pentru ei cartea n-a fost uşa deschisă spre alte vieţi, ci doar un pretext de validare publică. Mi-a atras atenţia, de exemplu, obiceiul unei fiţuici distribute gratuit în staţiile de metrou de-a lansa invitaţii la citit de pe poziţiile unei ţopenii inegalabile. Dacă un asemenea demers se vrea cumva o glumă, atunci e o glumă proastă, chiar grotescă. Dacă naşii acestei idei vorbesc serios, înseamnă că s-au despărţit de dreapta judecată. Oricum, mi-au căzut în mână două invitaţii, fiecare formulată de câte-o tânără apetisantă şi costumată sumarisim. Primul text suna astfel: „Citiţi «Bătrânul şi marea» de Hemingway. Acţiunea se petrece într-o barcă. Fostul meu iubit şi cu mine făceam dragoste pe iahtul lui“. Cum simt că încă n-aţi zbughit-o spre librării, transcriu şi cea de-a doua invitaţie, făcută tot de o demoazelă seminudă şi sfertodoctă: „Vă recomand «Nuntă în cer» de Mircea Eliade. Eu aş vrea să-mi fac nunta la Monte Carlo“. Toate premiile lumii nu pot egala aceste acolade.
Dar ele nu sunt singurele forme de rătăcire vinovată. Într-una dintre zilele Târgului de Carte, un post TV a invitat un editor la o discuţie despre drumul şi soarta cărţii în România. Gazda, o creolă cu aer buimac şi decolteu profund, a găsit de cuviinţă să întrebe: „Şi autorul român cum procedează? Întâi scrie cartea şi pe urmă o aduce la editură?“. Invitatul s-a abţinut de la ironii şi n-a răspuns: „Nu, întâi o predă editurii, iar pe urmă o scrie“, preferând să survoleze neghiobia interlocutoarei. Numai că asta nu scuză şi nu micşorează amatorismul păgubos pe care-l lăsăm să se instaleze în tot mai multe locuri. Vocaţia diagonală a românului, despre care vorbea cândva Andrei Pleşu, dă naştere prea des unor personaje şi situaţii pe care o ţară cu reflexe fireşti le-ar evacua grabnic din peisaj. Bookfestul de săptămâna trecută a produs o mulţime de bucurii cititorilor, dar ne-a livrat totodată materia primă pentru o constatare mâhnită: când diletantul în ale cărţii se pretinde profesionist, el iese din bibliotecă şi se aşază la masa de tabinet.
Recomandările noastre
