Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Stephen Walt, profesor de relații internaționale la Harvard și una dintre vocile cele mai incomode ale școlii realiste americane, publică în Foreign Policy un text care va irita deopotrivă Varșovia, Vilnius și Bucureștiul. Titlul vorbește despre „paradoxul dureros al reînarmării europene”, iar teza este formulată fără anestezie: înarmarea de astăzi, oricât de justificată, poate impune o înarmare și mai mare mâine. Walt recunoaște că Europa a avut parte de o trezire brutală.
Invazia rusă din Ucraina, sabotajele și războiul hibrid au arătat limitele puterii civile, iar ostilitatea administrației Trump față de Uniunea Europeană, retragerea treptată a trupelor americane și înclinația președintelui de a favoriza Rusia în dauna Ucrainei au făcut evident ca europenii să nu mai pot conta pe „Unchiul Sam” ca prim intervenient.
Până aici, nimic controversat. Controversa începe când Walt aplică situației europene conceptul de dilemă a securității și „modelul spiralei” descris de Robert Jervis (vezi post scriptum). Fiecare tabără crede că acționează defensiv, chiar și atunci când face gesturi agresive, iar comportamentul celeilalte îi apare drept dovadă a unor ambiții revizioniste.
Cu cât Moscova încearcă mai mult să descurajeze sprijinul european pentru Ucraina prin amenințări și sabotaje, cu atât europenii se înarmează mai mult, iar înarmarea lor confirmă temerile rusești. Walt merge mai departe și afirmă că anexarea Crimeii și invazia din 2022 nu au apărut din neant, ci au fost reacția unei elite ruse care percepea acțiunile occidentale drept o amenințare existențială. Este punctul în care analiza sa se desparte cel mai vizibil de lectura dominantă pe flancul estic, unde războiul este interpretat ca expresie a unui proiect imperial, nu ca reflex defensiv. Pentru un cititor de la Chișinău sau Tallinn, ideea că Rusia a fost împinsă la agresiune sună ca o scuză; pentru un realist de la Harvard, este pur și simplu mecanica puterii.
Walt nu ignoră costurile. Avertizează că un război mai larg nu poate fi exclus, invocând exemplul conflictului cu Iranul, care trebuia să fie scurt și s-a extins treptat la statele din Golf, Arabia Saudită, Yemen și economia mondială. Chiar fără război, un impas armat ar impune costuri pe care nici Europa, nici Rusia nu și le pot permite, ar cimenta alinierea Moscovei cu Beijingul și ar oferi partidelor de extremă dreaptă un argument facil: criza economică ar fi vina cheltuielilor militare și a sprijinului pentru Kiev.
Soluția propusă este răbdarea diplomatică, după modelul Tratatului de stat austriac din 1955, al controlului armamentelor de după criza rachetelor din Cuba sau al vizitei lui Sadat la Knesset din 1977. Ultimul paradox al textului este și cel mai subtil: dacă diplomația ar reuși, Europa și-ar lăsa probabil din nou capacitățile militare să se atrofieze. Walt întreabă dacă această situație ar fi cu adevărat mai rea decât cea de azi.
Ce vede presa occidentală: bani mulți, capacitate puțină
Dacă Walt se teme că Europa se va înarma prea mult, o bună parte a presei și a institutelor occidentale se tem de contrariul: că se va înarma prost. Institutul Kiel pentru Economie Mondială, unul dintre cele mai citate centre de analiză în acest domeniu, observă într-un document din martie 2026 că Europa este al doilea cheltuitor militar al lumii după Statele Unite, înaintea Chinei, dar dispune doar de o fracțiune din capacitățile celorlalți. Cauza este o ineficiență flagrantă: paisprezece modele de tancuri, douăzeci și trei de tipuri de obuziere, douăzeci și patru de torpile. Un raport anterior, realizat de Kiel împreună cu Bruegel, estima că, pentru a atinge un nivel credibil de descurajare până în 2030, producția industriei europene de apărare ar trebui multiplicată de până la șase ori.
Instrumentul SAFE, cele 150 de miliarde de euro de împrumuturi garantate de Uniune, trebuia să fie răspunsul la această fragmentare. Presa occidentală a început însă să-i numere fisurile. Investigate Europe a arătat, la sfârșitul lui septembrie, că regulamentul conține o portiță: contractele semnate înainte de iunie 2026 pot finanța liste naționale de achiziții și chiar cumpărături de la firme americane.
Un critic citat în anchetă rezuma ironia: SAFE riscă să facă exact opusul a ceea ce și-a propus, adâncind fragmentarea pieței europene în loc s-o europenizeze. O analiză publicată în revista Global Policy observa că împrumuturile sunt „conduse de cerere”, fără o cheie de alocare legată de prioritățile strategice ale continentului. Chiar și Comisia a recunoscut, în fața Parlamentului European, că aproximativ 40% din achizițiile finanțate rămân naționale. Altfel spus, Europa împrumută în comun pentru a cumpăra separat.
Aici paradoxul lui Walt capătă o a doua față. Riscul nu este doar ca înarmarea europeană să alimenteze spirala cu Rusia, ci ca ea să producă maximum de semnal politic cu minimum de capacitate reală: suficientă cât Moscova s-o folosească în propagandă, insuficientă cât s-o descurajeze. Este cea mai proastă combinație posibilă, iar România riscă să devină studiul de caz.
SAFE-ul românesc: un PNRR militar cu termen de expirare
Pe hârtie, România a obținut o victorie. A doua alocare SAFE din Uniune, după Polonia, cu aproximativ 16,7 miliarde de euro, împrumut pe patruzeci de ani, cu zece ani de grație și o dobândă de circa 3%, de două ori mai mică decât cea la care Bucureștiul se împrumută pe piețe. Lista include vehicule de luptă ale infanteriei, sisteme antiaeriene, nave de patrulare, rachete antinavă și elicoptere H225M. Publicația poloneză Defence24, nu tocmai suspectă de ostilitate față de România, a recunoscut că logica alocării este greu de contestat și că lista corespunde unor goluri reale de capabilitate. Ar fi necinstit să negăm aceste lucruri.
Problema nu este ce cumpără România, ci felul în care a ajuns să cumpere. Din cele 16,7 miliarde, aproximativ 4,2 miliarde merg către autostrăzi, în principal A7 și A8, cu ieșire spre Republica Moldova. Mobilitatea militară este o cerință NATO reală, iar legătura cu Chișinăul are o miză strategică incontestabilă, dar o datorie contractată în numele apărării pentru drumuri pe care guvernele le promit de două decenii spune ceva despre modul în care a fost construit planul. Abordarea românească a fost mai degrabă administrativă decât strategică, o listă de cumpărături, nu un plan de construire a capabilităților. Diagnosticul e cu atât mai jenant cu cât detaliile solicitării au fost multă vreme tratate ca secret, iar dezbaterea publică a lipsit aproape complet.
Calendarul a dictat strategia. Contractele trebuiau semnate până la sfârșitul lui mai 2026, iar cu douăsprezece zile înainte de termen, fostul ministrul al Apărării, Radu Miruță, avertiza, potrivit G4Media, că Ministerul Finanțelor nu semnase încă acordul de finanțare cu Comisia Europeană și că banii sunt în pericol. În aceeași lună, ministrul acuza furnizorii că umflă artificial prețurile, mizând pe presiunea termenului, și promitea că România nu va semna „cu mâinile legate la spate”. Central European Times descria SAFE drept un câmp de luptă politic, cu război în coaliție, prețuri umflate și o istorie românească descurajantă în absorbția fondurilor europene. Legea care permite implementarea a fost contestată la Curtea Constituțională. Nimic din toate acestea nu seamănă cu planificarea calmă a unui stat care știe ce război trebuie să descurajeze.
Al doilea defect este industrial. Analiștii citați de publicația Defence Industry Europe avertizau, în mai, că o mare parte din valoarea economică a programului ar putea curge spre Europa de Vest, în timp ce România își asumă povara datoriei pe termen lung, iar Rheinmetall urma să primească cea mai mare parte a pachetului. Guvernul a răspuns cu promisiunea ca jumătate din fonduri să ajungă în industria națională, cu clauze de localizare la IAR Brașov și cu cinci fabrici „readuse la viață”. Detaliul din 13 octombrie este însă grăitor: Uzina Mecanică Sadu, inclusă în SAFE pentru muniția noii arme de asalt, a primit contracte de aproape zece milioane de lei doar pentru a-și ține angajații ocupați până când investițiile promise vor deveni realitate. O fabrică strategică ținută în viață cu perfuzii mici, în așteptarea unui program mare, este metafora perfectă a reindustrializării românești.
Al treilea defect ține de proporții. În lista aprobată de comisiile parlamentare, apărarea antiaeriană cu rază foarte scurtă împotriva dronelor, adică exact amenințarea care a lăsat resturi pe malul Dunării, apare cu două sisteme Skyranger 35, în valoare de aproximativ 470 de milioane de euro. Pentru o țară cu peste 600 de kilometri de graniță cu Ucraina și cu un litoral expus, două sisteme reprezintă un gest, nu o umbrelă. În același timp, din cele 16,7 miliarde, contractele semnate efectiv până la jumătatea lui iulie însumau, potrivit ministrului, aproximativ 7,5 miliarde de euro.
Argumentele celor care apără programul
O analiză onestă trebuie să asculte și pledoaria apărării. Susținătorii SAFE au câteva argumente solide. Primul este financiar: diferența dintre o dobândă de circa 3% și una de aproape 7% înseamnă, pe patruzeci de ani, miliarde de euro economisite, iar o țară cu deficitul României nu și-ar fi putut permite altfel un program de înzestrare de asemenea dimensiuni. Al doilea este de oportunitate: alternativa la o listă imperfectă semnată la timp nu era o strategie perfectă, ci, foarte probabil, nicio listă. Fostul ministru Miruță a susținut public că prețurile obținute sunt mai mici decât cele plătite de Ungaria sau Italia pentru echipamente comparabile și că România și-a rezervat dreptul de a nu semna contractele ale căror prețuri cresc.
Al treilea este industrial: susținătorii programului afirmă că, spre deosebire de contractele anterioare, de la offseturile rămase pe hârtie la localizarea anevoioasă a programului Piranha, SAFE leagă explicit finanțarea de producția internă, cu obiectivul declarat ca jumătate din fonduri să ajungă în industria națională, de la muniția de la Sadu la componentele asamblate la Brașov. Rămâne de văzut dacă promisiunea va trece testul pe care predecesoarele ei nu l-au trecut.
Nici argumentul autostrăzilor nu este frivol. Doctrina NATO de mobilitate militară insistă de ani buni asupra faptului că o brigadă care nu poate ajunge la timp pe front este o brigadă care nu există, iar Moldova, ținta preferată a operațiunilor rusești de influență, are nevoie de legături fizice cu Uniunea. Problema nu este că drumurile ar fi inutile, ci că ele au fost incluse într-un pachet de apărare în locul unor capabilități pe care nicio altă sursă de finanțare nu le poate acoperi, în timp ce autostrăzile puteau fi finanțate și din alte instrumente europene. Iar contestarea legii la Curtea Constituțională de către social-democrați arată cât de fragil a fost consensul politic din jurul programului.
Cum ar fi arătat un SAFE gândit strategic?
Diferența dintre o listă de cumpărături și un plan de capabilități nu este de nuanță, ci de metodă. Un plan strategic ar fi pornit de la amenințare, nu de la ofertă: drone cu reacție care traversează Dunărea, rachete de croazieră lansate din Marea Neagră, sabotaje asupra infrastructurii energetice, presiune hibridă asupra Moldovei. Din această analiză ar fi rezultat ierarhia: întâi apărarea aeriană stratificată, de la senzori la interceptoare ieftine, apoi război electronic, apoi capacitatea de a produce în țară muniția și dronele consumate într-un conflict de uzură. Abia după aceea ar fi venit platformele scumpe și infrastructura.
Ar fi presupus, de asemenea, parteneriate de achiziție comună cu vecinii care au aceleași probleme, adică exact spiritul pentru care a fost creat instrumentul. România și Polonia, inițiatoarele formatului București 9 și cei mai mari doi beneficiari ai SAFE, ar fi fost candidatele naturale pentru o arhitectură comună de capabilități pe flancul estic. În martie, la Varșovia, președinții celor două țări vorbeau despre achiziții și chiar producție în comun.
Rezultatul a sosit abia pe 30 septembrie, la patru luni după ce listele naționale fuseseră închise: o scrisoare de intenție semnată nu de miniștri, ci de directorii de armamente, cu un singur proiect concret, un sistem de muniție loitering (au semnat generalul-maior Ion-Cornel Pleșa și generalul de brigadă Romuald Maksymiuk; nu au semnat miniștrii, cu atât mai puțin șefii de stat). În rest, documentul reia formulele obișnuite despre intensificarea cooperării. Între timp, partenerul industrial real al Bucureștiului a fost Germania, prin Rheinmetall, iar la Varșovia o parte a clasei politice conservatoare contesta instrumentul european însuși.
Cei doi piloni ai flancului estic au împrumutat împreună aproape 60 de miliarde de euro din același mecanism, dar și-au construit apărarea pe liste separate, legate abia ulterior printr-o declarație de bune intenții. Ar fi presupus transparență, cu o dezbatere publică reală despre ce se cumpără și de ce, în locul unui dosar tratat ca secret până în ultima clipă. Și ar fi presupus o lecție învățată din Ucraina, unde războiul a arătat că o dronă interceptoare de câteva mii de dolari poate valora, în anumite condiții, mai mult decât un vehicul de câteva milioane. Nimic din toate acestea nu era imposibil. Era doar incomod pentru un sistem obișnuit să gândească achizițiile ca pe niște proiecte de investiții, nu ca pe niște răspunsuri la o amenințare concretă.
Dilema lui Walt văzută de la Tulcea
Textul lui Walt are meritul de a pune o întrebare pe care Europa evită să și-o pună: care este scopul final al înarmării? Pentru un realist american, răspunsul ideal ar fi o nouă arhitectură de securitate negociată cu Rusia, după plecarea actualilor lideri de pe scenă. Pentru un stat de pe flancul estic, întrebarea are o formulare mai prozaică: ce trebuie să ai pentru ca o asemenea negociere să nu se facă peste capul tău? Istoria regiunii, de la Ialta la memorandumurile de la Budapesta, sugerează că masa negocierilor îi primește doar pe cei care au ceva de pus pe ea. Are Romania ceva de pus pe ia?
Aici critica la adresa SAFE-ului românesc devine mai mult decât o chestiune de contabilitate. România nu riscă să se înarmeze prea mult, cum se teme Walt, ci să se îndatoreze mult pentru a se înarma puțin. Un program construit după termene administrative, cu o pătrime din bani pe asfalt, cu valoare industrială exportată și cu o protecție antidronă simbolică produce exact combinația pe care analiza occidentală o descrie drept cea mai periculoasă: destul cât Moscova să invoce „militarizarea” României în propaganda sa, prea puțin cât să schimbe calculul militar rus. Plătim prețul politic al spiralei fără să cumpărăm beneficiul descurajării.
Walt încheie întrebându-se dacă o Europă pașnică și dezarmată ar fi mai rea decât cea de azi. Pentru România, întrebarea corectă este alta: o Românie îndatorată până în 2065 pentru o listă de cumpărături ar fi mai sigură decât cea de azi? Răspunsul depinde de ce se va întâmpla după semnarea contractelor, de transparența cu care vor fi urmărite livrările, de capacitatea de a muta accentul spre apărarea antiaeriană stratificată și spre producția locală reală și de curajul de a recunoaște că un program european de securitate nu poate fi tratat ca un PNRR cu alt nume. Polonia, cu o alocare de aproape trei ori mai mare, a știut ce vrea înainte să știe cât primește. România a aflat cât primește și abia apoi a început să se întrebe ce vrea. Asta este, în fond, diferența dintre strategie și calendar.
Post Scriptum: Robert Jervis (1940–2021) a fost politolog american, profesor la Columbia University și unul dintre cei mai influenți teoreticieni ai relațiilor internaționale din a doua jumătate a secolului XX. Walt îl numește „regretatul Robert Jervis” pentru că a murit în decembrie 2021. Lucrarea sa de referință este „Perception and Misperception in International Politics” (1976). Acolo a opus două modele de comportament al statelor: (1) Modelul spiralei.
Fiecare tabără se înarmează defensiv, cealaltă interpretează gestul ca amenințare, iar escaladarea se autoalimentează. Exemplul clasic este Europa de dinainte de 1914; (2) Modelul descurajării. Adversarul are intenții agresive reale, iar concesiile îl încurajează. Exemplul clasic este Hitler la München, în 1938. Al doilea text important este articolul „Cooperation Under the Security Dilemma” (1978). Jervis a scris și despre revoluția nucleară și, după ce a lucrat ca consultant pentru CIA, despre eșecurile serviciilor de informații, în „Why Intelligence Fails” (2010). Cartea analizează prăbușirea șahului în 1979 și armele de distrugere în masă inexistente din Irak. Jervis însuși insista că niciunul dintre modele nu e universal valabil.
Totul depinde de intențiile reale ale adversarului. Dacă adversarul e revizionist, a aplica logica spiralei e o greșeală la fel de periculoasă ca a aplica logica descurajării unui adversar defensiv. Walt folosește doar modelul spiralei. Lectura dominantă pe flancul estic, de la Varșovia la București, aplică implicit modelul descurajării. Dezbaterea dintre ei e, în fond, o dispută despre care dintre cele două modele ale lui Jervis se potrivește Rusiei lui Putin.
Recomandările noastre
