2 aprilie

 

Pandemia, aspectele lui Jupiter și ”the point of no return”. HOROSCOPUL LUI DOM’ PROFESOR

 

Pe 2 aprilie s-au născut: Hans Christian Andersen, Emile Zola, Alec Guiness, Max Ernst, Giovanni Casanova, Marvin Gaye, W.P. Chrysler, Gică Petrescu.

 

Nimic în „Kalendar” şi nimic important în calendarul creştin, doar sfinţii zilnici, obişnuiţi, de pază timpului. Pe 2 aprilie, în calendarul creștin-ortodox sunt Sfinții Tit, făcătorul de minuni, Amfian și Edesie.

 

O zi nefastă. Pare a fi un mare conflict în mitologia de pe cer. Pe pământ, prin rezonanţă, pot fi evenimente globale neprevăzute, dar nu foarte îmbucurătoare. Fiecare dintre noi se simte ciudat, poate ameninţat şi nu ştie de ce. Condamnarea la domiciliu. Este ameninţarea virusului, a maladiei cu reclamă și PR pe Google, a amenințării creşterii preţurilor, a iobagizării structurilor de forță, a lipsei banilor şi a speranţei, a grijii pentru viitor, dar mai ales incompetenţa celor care ne conduc, a președintelui, a guvernului, în special. Rar am mai văzut o colecţie mai completă de indivizi care să distrugă o ţară într-o perioadă atât de scurtă, ca acest guvern. Nici cei dinainte nu erau sfinţi, dar istrionii ăştia sunt atât de incompetenţi că te pufneşte şi râsul. Mamă dragă, de ce nu s-or fi făcut actori de comedie, de stand-up şi să ne lase în durerea noastră! Le-au trebuit patru Ordonanțe Militare ca să-și dea seama că un cățel trebuie scos afară de cel puțin două ori pe zi!

Dar, dragii mei, hai să zâmbim, să ne încălzim sufletul şi să nu ne fie frică. Să ne amintim de sfatul Sfântului Ioan-Paul al II-lea: „nu vă fie frică!” Bun, și el repeta ce spusese Șeful Lui.

Fiind ziua în care îl pomenim cu regret pe Gică Petrescu, Dumnezeu să-l odihnească, o să-mi ofer un vinyl, din 1979, Electrecord, cel cu Gică în costum alb pe copertă. Doamne, cât de bine și frumos ne-am distrat în anul acela! Eram tineri, frumoși, necazurile nu începuseră, în fiecare joi și sâmbătă dădeam, sau mergeam la petreceri. Și printre altă muzică, de dans, îl ascultam pe nea Gică, era nelipsit. Și pe Maria Tănase, sau pe Dorina Drăghici, muzică românescă, frumoasă și melodioasă. Nu ne păsa de politică, nu doream să înțelegem și nici nu doream să facem politică, cum este astăzi. Eu eram inginer, soția profesoară, aveam prieteni pe măsură, arhitecți, medici. Aveam lumea noastră, România dintre cele două războaie, familia, prietenii, lumea urâtă de afară nu ne trecea pragul. Aveam televizor numai ca să vedem filmele VHS de pe videocasetofon. Salariile ne ajungeau, prețurile erau mici, produse puține, dar de calitate, viața era stabilă, credeam că o să ies la pensie de unde lucram atunci. Și că pensia o să fie suficientă ca să trăiesc decent și să-mi cresc și nepoții, cum era pe atunci.

Trebuie să vă răspund domniilor voastre care, multi, mi-ati scris că mai doriți povestiri cu amintirile mele. Că vă scot din mizeria și prostia vieții cotidiene, din amenințarea pandemiei și după ce citiți vă surprindeți zâmbind. Dar, pentru asta scriu! Pentru zâmbetul domniilor voastre!

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE