11.000 de mile prin Mările Sudului. O jumătate de glob în numai 45 de zile. Un itinerariu de poveste Auckland – Noumea – Brisbane – Sidney – Melbourne – Jakarta – Singapore – Colombo – Port Said – La Spezia și Marsilia

Ultimul meu voiaj pe o navă comercială. Am mai scris de el, da’ cu siguranță nu totul. Octombrie – Decembrie 2000. Am mai călcat pe mare și după aceea, dar numai pe veliere, bașca un bătrân pescador danez, cu pavilion polonez, pe Dunăre. Ultima călătorie pe oceane, dar prima cu un vapor cu alt pavilion decât cel românesc.

Portcontainerul CMA-CGM Matisse, înmatriculat în Port-aux-Français, Insulele Kerguelen. De departe cel mai lung, ca număr de mile parcurse. Aproape 11.000 de mile marine în numai 45 de zile. M-am îmbarcat în Auckland, New Zeeland, după un zbor din trei bucăți, pe ruta București-Gatwick, Heathrow-Hong Kong, HK-Auckland. 42 de ore în care mie mi-au ieșit escare pe buci și stewardeselor de pe Cathay Pacific le-a căzut părul din nas după ce m-am descălțat în drum spre Auckland. Era cât-p-aci să nu mă urce în avion în HK, că n-aveam viză de NZ, chit că aveam Carnetul de Marinar vizat la zi, da’ îmbarcarea urma să fie făcută abia la la navă. Mi-au luat toate actele, le-au pus într-un plic și mi-au zis că dacă nu-s așteptat la debarcare mă dau ramburs în Homg Kong.

Din Auckland către Europa

Noroc că mă aștepta un taximetrist, profesor de geografie la bază, care m-a luat pe semnătură. Putea să mă ia și în cârcă, că eram muci. Eram pe pilot automat și gagicile nu mă interesau că eram ieșit din formă. Haleală bună și ieftină. La fel și băutura, da’ nimic de remarcat. Rata de schimb doi dolari NZ la un american. Și, să mă vedeți mereu dacă vă mint, am văzut acolo, pe Queen Street, un fel de Magheru, treceri de pietoni în diagonală. Am așteptat vaporul 36 de ore, că ajunsesem înaintea lui. Matisse, împreună cu nava sa soră, Utrillo, erau singurele nave care făceau linie „Entour du Monde”, pe acea vreme. Plecase din Franța în America, apoi Jamaica, canalul Panama, Tahiti și, de acolo venea să mă ia pe mine. Echipaj mixt, francezo-român. La punte, comandant și secund franțuji, iar doiaru’ cu treiaru’ români. La mașină, un ofițer român și restul francezi. Mai erau români câțiva nebrevetați: timonieri, motoriști și frigotehniști. La ăștia, ultimii, le ziceam „pinguini”. Ruta pe care aveam s-o parcurg era fabuloasă. Auckland – Noumea (Noua Caledonie) – Brisbane – Sidney – Melbourne – Jakarta – Singapore – Colombo – Port Said – La Spezia și, debarcarea în Marsilia. Adică, Pacificul de Sud-Vest, granița Oceanului Înghețat de Sud, Indianul, Marea Roșie și, „acasă” în Mediterana.

Zona intimă a Şefului Mecanic

Am avut noroc de vreme bună, că bulău am prins doar puțin, pe lângă Kangoroo Island, la sud de Australia, cam pe lângă Adelaide. Acolo, smurdu’ australian - adică băieții de la Australian Rescue Team - a aterizat cu un elicopter pe containere și l-a săltat pe șeful mecanic, unu’ pe nume De la Haye, că se pricopsise cu un ulcer, fără nicio legătură cu o cadetă franțuzoaică pe care o babardea pe unde o prindea, de ajunsese stewardul, tot român să ne spună că: „Dom’le are șefu mecanic niște floci blonzi de juma de metru!”. Noi să ne scăpăm pe noi: „Cum se poate Vasile, așa ceva?”. La care ăla, hâtru: „Păi, când îi schimb cearșafurile în cabină mereu găsesc fire de păr, uite-așa de mari, fix la mijlocul patului”. Caterincă de vapor. Tot în zona aia am văzut, de departe, și o ciurdă de balene.

Papagalul nostromului breton

Nostromul, „bosco” pe franțuzește, un breton tâmpit, tocmai își cumpărase un papagal din Papetee și se tot chinuia să-l facă să vorbească. Numa că ăla, nu și nu. Doar cârîia. Era unu’ d-ala mare, imperial. Când am ajuns la australieni trebuia să-l declare și să-i plătească și carantină pentru staționarea în cele trei porturi, de ajungea să-l coste de treij de ori de cât dăduse pe el. Așa că l-a ascuns în camera cârmei înainte de Brisbane, cu grăunțe și apă, și l-a scos după ce am ridicat ancora la Melbourne. Numa’ că păsăroiul, care a auzit fo opt zile numa’ sunetul scos de pompele cârmei, băgase la tărtăcuță și scotea pe cioc niște sunete cam ca creta pe tablă. Ba se mai și clătina de pe un picior pe altul, de se uita nostromul la el ca găina la compresor. Noi, să dăm în cufureală de râs.

Kanaki din Noumeea şi „Patru ouă” în Brisbane

Io am avut noroc că, în paradisul verde din Noua Caledonie, mi-am luat viza de Australia, că altfel vedeam țara de la antipozi cu binoclu’, de la navă. Mișto în Baie des Citrons, o stațiune lângă Noumeea, da’ cam scump, cam ca la Mamaia. Așa că treaba ne-am făcut-o în oraș, cu niște kanaki, niște localnice care numai păr între deștele de la picioare nu aveau. Mă risc și cu CNCD-ul, da’ erau un fel de maimuțici mai evoluate și cuvântătoare. În Australia am postit, că oferta consta mai ales în niște grăsane roșcovane, cu coșuri pe cur, care te costau pe oră cam cât un city-break, de azi, la Milano. Şi, pe dragoste, n-am avut timp destul să mă logodesc. Brisbane, cam anost. La Sidney, cel mai frumos oraș pe care l-am văzut, mărturisesc că am făcut o „nefăcută” fix în spatele Opera House, noaptea . Mă tăiase... Iar Melbourne e un loc să te retragi la pensie. Cât privește trăscăul, ăsta nu-l găseai decât în crâșme și în așa-numite „Bottle-Shop”-uri, care vindeau alcool și țigări, da’ la ore imposibile pentru un ins care mai și muncește. Berea, în schimb, era considerată soft-drink și era ieftină, cam ca la noi. Cea mai poulară era VB, adică Victoria Beer. În Quennsland, era și XXXX. Mi-a luat ceva să mă prind de ce comandau toți „Four eggs” – „Patru Ouă”. Așa pronunțau ei x-ul. Iar, despre celebra Foster, australieni zic că e cea mai bună bere australiană, da’ care se bea în Europa, nu la ei...

Până şi King Kong are nevoie de un pezervativ

La travers de Perth, mă sună, prin Inmarsat, Adrian Ursu, că scriam la Adevărul, pe atunci. Mă întreabă pe unde sunt și încep io, cu harta în față, să-i dau phi și lambda. Ăla să moară, că două-trei minute de convorbire costau cât o masă la cârciumă: „Beiiii, zi-mi unde ești, că nu mă interesează latitudinea și logitudinea!”. I-am zis și a amuțit. A urmat Singapore. O rutină scumpă. Nu mai era Singaporele cunoscut de marinarii ce navigau în anii ’70-'80 și chiar primii ani după 1990. După aia m-am revăzut cu Jakarta. Din păcate, fundamentaliștii islamici închiseseră cartierul–bordel Kramatunga, așa că destul de greu am găsit ceva pe gustul nostru. S-a bifat. Da’ cel mai mult m-a bucurat întânirea cu scuteristul care mă poreclise King Kong. Panarama a început, după aia, la vapor. Că, matol fiind, am uitat de prezervativ și începusem, în capul meu, să am tot felul de simptome ale unor boli nobile. Noroc cu un medic francez octogenar, rezident de Noumeea – care mergea cu nevastă-sa, o belgiancă septuagenară, pentru ultima oară în Franța, pe care n-o mai văzuse de 25 de ani – pasager la bord, care, după ce m-a studiat atent m-a invitat la un pahar de rom caledonian și mi-a zis că, dacă am chef să mă sinucid, există și metode mai rapide decât SIDA, sifilisul și sculamentul. Am scăpat și de data asta.

Cu 23 de noduri spre Europa

La Colombo am stat puțin, da’ suficient să-mi vărs mațele, la nouă dimineața, lângă o piață de pește. Și acu’ mai am în nări mirosul ăla de mațe de pește împuțite la soare. Eram și mahmur. O Indie mai mică. Da’ despre Bombay o să povestesc altădată, că am staționat 40 de zile acolo, de se plictisiseră de mine locatarele de la 69 Nr. House și Seven Eleven, binecunoscute SPA-uri pentru marinarii stătuți. Drumul de întoarcere, deja, era rutină. Marea Arabiei, Golful Aden, Bab el Mandeb, Marea Roșie, pe toate le bătusem, de mai multe ori. Doar cu Suezul era o cvasi-noutate. Pentru că până atunci îl traversasem de cinci ori, de la Nord la Sud. Era prima oară când o făceam invers. Mă rog, cam tot aia a fost. Cu arabii care făceau bazar pe coridoarele navei, cu piloții șpăgari, cu staționarea în Great Bitter Lake, cu tancurile ruginite din timpul războiului cu Israelul și Port Said-ul cu aromele sale etc. Între timp, am aflat că Suezul s-a modernizat, pe alocuri fiind două canale paralele. Nu mai știu, că n-am mai fost p-acolo de 18 ani. Și după aia, ca acasă, Egeea, Marea Ionică și Messina. Mișto Etna văzută de pe mare. În La Spezia, căcănarii ăia de macaronari mi-au refuzat ieșirea în oraș, pe motiv că n-aveam viză Schengen. De parcă, venit din Australia și Noua Zeelandă, și cu viză de SUA valabilă, vroiam să emigrez la ei. Niște căcănari. Așa că am văzut orașul de suflet al Lordului Byron, din schela vaporului. La Marsilia, după ce am trecut la un „lat de p..ă”, cum zic marinarii, de Chateau D’If. m-am debarcat și, de pe Marignan, via Zurich, m-am întors acasă, în Militari. La nevastă.