Recent vorba vine, pentru că, așa cum declară autorul, textul este unul regăsit, apărut acum șase ani tot în Dilema Veche.

„Păcăliciul zilei”, emisiune de Mirel Curea

Cităm o parte din articolul „Despre domni”.

„Am avut norocul, încă de tânăr, să întâlnesc întruchipări ale unui tip uman pe cale de dispariție sau care dacă, prin miracol, reapare pe scenă e respins ca un corp străin de toate cercurile sociale și profesionale de la noi. Mă refer la ceea ce numim (încă) un „domn” sau „o doamnă”.

În ambianţa de-acum, cuvântul „domn“ sună puţin obosit: are o iradiere uşor vetustă, uşor pompoasă, uşor inadecvată. Ce (mai) înseamnă, de fapt, <<să fii domn>>?”

Domnii, la modul ideal

Pentru a răspunde acestei întrebări, Andrei Pleșu descrie figurile unor cunoscuți de-ai săi, într-adevăr niște domni, o serie întreagă de domni, pe care îi și numește, nu-i mai trec în revistă și despre care spune: „Se îmbrăcau cuviincios, cu bun gust, dar fără ostentaţie, vorbeau îngrijit şi expresiv, erau atenţi la interlocutor, ştiau să asculte, erau bine crescuţi şi bine şcoliţi, aveau „l’usage du monde“, dar şi înţelegerea supra-lumescului, ştiau cel puţin două limbi străine, erau mari cititori, ştiau să se poarte şi în societate, şi la masă, şi la biserică, şi între prieteni.

Prezenţa lor răspândea o atmosferă de amenitate, politeţea lor era firească şi plină de graţie, aveau haz, aveau naturaleţe, aveau o înnăscută distincţie. Sobrietatea lor nu era niciodată sermonizantă…”

…. Adică propovăduitoare. Sigur că da, în România, o categorie de intelectuali au senzația că cu cât sunt mai puțin înțeleși de cititorul obișnuit cu atât sunt mai intelectuali. Reiau…

„… sau ţeapănă, umorul lor nu era niciodată trivial, chiar când îşi îngăduia să fie riscat. Erau, pe scurt, o „companìe“ aleasă, agreabilă, nutritivă. Aveai ceva de învăţat de la fiecare cuvânt rostit de ei, de la fiecare gest, de la fiecare atitudine.

Te simţeai privilegiat să fii în preajma lor, să fii „situat“ în vecinătatea unei reuşite de cultură şi de civilizaţie, a unor modele născătoare de emulaţie.”

Minunat, nu-i așa?

Și mai minunat este faptul că Andrei Pleșu apreciază astfel de oameni. Cu toate că în ultimii peste 30 de ani, și-a legat public numele și a trăit de pe urma unor oameni așezați foarte departe de idealul său.

Adică nu a ratat în viața lui nici cel mai mărunt pișcot oferit, din 90 încoace în prezent, într-o formă sau alta, în mai toate combinațiile de putere. În care, asta este viața, nu prea regăsim domni. Sau nu îi regăsim pe domnii pe care pare să-i aprecieze domnul Andrei Pleșu.

„Domnii”, la modul practic

Primii domni, însă, i-a cunoscut și mai înainte, în calitate de membru al partidului Comunist Român, în care a intrat imediat ce a devenit student.

Un alt domn pe care l-a cunoscut este Nicolae Ceaușescu, cel pe care Andrei Pleșu l-a rugat prin două memorii să-l ierte pentru că a „ars-o” cu transcendentalii.

După evenimentele din 1989, a cunoscut alți domni. A fost ministru al Culturii în Guvernul Petre Roman, în România lui Ion Iliescu, apoi ministru de Externe în Guvernele Ciorbea și Radu Vasile.

Mai încoace, din 2000, a fost membru în Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, loc de unde avea să apară câțiva ani mai târziu și dosarul de om al Securității al soției domnului Andrei Pleșu, Catrinel Pleșu, care de tânără a fost, în afară de membru al PCR, referent al Direcției de Informații Externe.

Pentru ca, după ce și-a terminat treaba la CNSAS, domnul Andrei Pleșu să devină în primul mandat al Traian Băsescu, să-i devină acestuia consilier.

Ce să mai zici? Un domn între domni.