Optimism şi dorinţă de viaţă. Aceste două cuvinte îl descriu perfect pe Ovidiu Lipan Ţăndărică. Nimic altceva nu i se potriveşte mai tare decât să fie pe scenă şi să cânte tuturor celor care-l ascultă. A ţinut ochii deschişi să simtă şi să trăiască fiecare moment la maximum. Între două avioane, între un concert, o nuntă, la care a fost musai să ajungă fiind vorba despre prietenul lui de-o viaţă, Mircea Baniciu, şi alte proiecte care-l aşteptau, am prins un moment în care am reuşit să stăm de vorbă cu binecunoscutul toboşar.

S-a născut la Iaşi şi a avut vecini evrei, ţigani, aromâni, greci, ruşi, lipoveni. Poate de aceea iubeşte toţi oamenii într-o manieră atât de personală, pentru că a luat tot ce a fost mai frumos din cultura fiecăruia. Ovidiu Lipan Ţăndărică a moştenit harul de la bunicul său, care a fost la rându-i percuţionist şi a ştiut că menirea lui în viaţă este muzica. Fiecare melodie reprezintă o părticică din sufletul său, reuşind să ne descopere o lume pe care nu ne-am fi imaginat-o altfel. În 1969 s-a alăturat trupei Roşu şi Negru, iar din 1974 a început colaborarea cu cei de la Phoenix. Ţăndărică a reuşit să transmită celor care l-au ascultat toate trăirile sale. A participat la nenumărate festivaluri de World Music şi a primit gradul de cavaler de onoare al culturii româneşti.

-Se vorbeşte tot mai mult în lumea artistică despre Pasărea Rock. Ce înseamnă pentru tine această reîntâlnire cu oamenii frumoşi, care întâmplător sau nu îţi sunt şi prieteni?

-A fi împreună este un lucru extrem de puternic, care ne leagă şi muzical. De aceea mă bucură fiecare întâlnire de genul Pasărea Rock. Eu găsesc că ar fi trebuit să întregim cumva tot pachetul acesta, să dăm publicului un onor pe care îl aşteaptă de mulţi ani, dar se pare că nu prea avem şansa să fim toţi laolaltă. O parte din noi cântăm piese de pe albumul Cantafabule, piese de-ale lui Mircea Baniciu. Este o combinaţie specială. Găsesc că e o alunecare lină spre un viitor unde după cum ştii bine, fiecare are şi proiectele lui personale, dar cu Pasărea Rock încercăm să ocupăm un spectru mare în ţară, a tuturor celor care doresc să mai trăiască momente cu Ovidiu Lipan Ţăndărică, cu Mircea Baniciu, cu Ioji Kappel. Am în plan un proiect mare cu pe care să îl realizez cu «Jessica», un poem pop- rock compus de mine, un spectacol de sunet şi lumină, cu orchestră simfonică, cu un cor. Un spectacol de amploare, care urmează să vină. Ceva care va reprezenta ultimii ani de creaţie ai mei şi care va încorona tot ce am făcut până acum. E o carte de vizită pentru că nu se ştie niciodată ce idei îmi mai vin. Pasărea Rock este formula care-mi dă o anumită stare de bine. Deşi nu ne vedem în fiecare zi, pentru că fiecare are treburile lui, când suntem pe scenă e mai mult decât plăcut. Asta mi-aş fi dorit şi cu Phoenix. Eu tot cred că publicul merită o întrunire şi un concert gigantic care să fie al nostru, un concert aniversar.

- Sunt convinsă că acest proiect va fi binevenit. E atâta sete de cultură, e atâta nevoie de echilibru în aceste vremuri nebune pe care le trăim. De ce anume crezi că au oamenii nevoie ca să poată trăi cu adevărat şi nu doar să supravieţuiască?

-Echilibrul este foarte important, cunoaşterea de sine. Este important să te simţi bine cu tine însuţi. E un cadou să poţi realiza spaţiul şi timpul în care trăieşti, cu încărcătura timpului actual, să ştii să-ţi coordonezi viaţa şi să te bucuri de lucrurile frumoase pe care le vezi dintr-un alt punct decât le vede toată lumea. Mă caracterizează energia pozitivă pe care o împrăştii în jur, pentru asta îmi doresc. Asta dau şi se întoarce. E ca un bumerang. Ofer libertatea pe care o doresc şi eu. Oamenii simt energia asta şi se apropie de ea, unii chiar doresc să se încarce cu ea, oamenii se aleg.

-De unde ai atâta energie? De unde îţi tragi această forţă extraordinară? Cred că dacă nu ai fii un spirit liber cu adevărat nu ai reuşi tot ceea ce reuşeşti…

- Fii sigură! Am fost şi sunt un vizionar, un om care a trăit înapoi în viitor, care se încarcă din stări şi din lucruri care nu sunt bine stabilite şi atunci creează o energie specială. Atomul, nucleul şi celula sunt  într-un moment în care trăieşti viaţa, nu când stai şi târăşti pas lângă pas pe linia de mijloc, în care nu vezi nimic nici în dreapta, nici în stânga, oferindu-ţi cumva o siguranţă. Nici nu cred că aş putea trăi altfel decât aşa cum o fac, de aceea mă arunc în vâltorile vieţii şi asta mă şi încarcă spiritual, îmi dă şi o anumită stare de a gândi şi de a vedea lucrurile într-un mod special.

-Ai mai văzut oameni zâmbind în ultima vreme, în afară de concertele tale? Întreb pentru că eu nu am mai întâlnit decât oameni indiferenţi, neatenţi decât la ei înşişi, complet dezinteresaţi de soarta altora? Nu mai gândeşte nimeni drept…

-Ai dreptate. În ultima vreme, oamenii zâmbesc rar. Să gândeşti drept înseamnă să te gândeşti şi la ceilalţi, pentru că nu trăim singuri pe pământ. Indiferenţa este un sindrom planetar. Chiar dacă e vorba cumva de grija zilei de mâine, ajunsă pe primul plan. Trăim într-o lume în care lucrurile se schimbă foarte repede. Trebuie să fii pregătit, să ai o anumită flexibilitate, altfel te rupi. Dacă-ţi faci planuri îl faci pe Dumnezeu să râdă. Mai bine fii flexibil şi lasă-L pe El să lucreze! Mergi împreună cu spiritul şi cu încărcătura timpului acesta, pentru că dacă mergi pe nişte principii care le-au avut bunicii şi străbunicii, al consecvenţei aceleia statornice, e greu. Lucrurile s-au schimbat şi poate că şi acesta este un motiv pentru care noi încă nu suntem atât de pregătiţi să întâmpinăm toate energiile acestea şi schimbările atât de rapide.

-Te-ai gândit vreo secundă să candidezi la Preşedinţie?

-Nu m-am gândit niciodată la asta. Ştii ceva? Aş fi nevoit, în cazul în care aş candida,  să scot romanul vieţii mele cu mult timp înainte, astfel încât toată lumea să ştie tot ce am făcut. E foarte mult şi s-ar crea o avalanşă. Nu am făcut parte din mari grupări, dar sunt un tip care se adaptează repede şi se apropie de ce înseamnă voluntariat, ce înseamnă social, ce înseamnă spiritul de a ajuta, de a influenţa lucrurile spre bine.

-Ţi-ai pierdut, după atâtea experienţe trăite în această viaţă, încrederea în oameni?

-Nu mi-am pierdut încrederea în oameni, am o încredere oarbă şi mă las dus de energia umană. Acest lucru m-a legat de glie, de limbă, de ceea ce înseamnă să trăieşti cu spiritul românesc în România. Dacă pierzi asta devii un zombi şi nu rezişti mult. Facem des greşeala să ne dezlănţuim în spaţiul acesta senzaţional, cu o energie formidabilă, al României, şi dacă am şti să o preţuim şi să ne încărcăm cu ea cred că am face lucruri extraordinare. Alţii vor acest pământ pentru bogăţiile lui şi pentru ce pot extrage de aici. Trăim într-o lume a finanţelor, la asta se rezumă totul, dar există o coordonare minte şi suflet care te apropie de natură, de oameni, de locurile pline de spirit românesc, atât de important pentru gena celor care simt lucrul acesta din punct de vedere energetic. Mulţi nu simt şi pot trăi departe de ţara lor. Să te depărtezi de tine, să trăieşti o viaţă într-o căutare veşnică te duce de multe ori în rătăcire. Se vor cerne lucrurile acestea. Sunt 25 de ani de când am început să gustăm pâinea aceasta a capitalismului, pe care trebuie să-l înţelegem. El înseamnă să faci bani şi să stai pe picioarele tale. Democraţie înseamnă să nu faci celuilalt ce nu-ţi place ţie să ţi se facă. Sunt două lucruri pe care dacă nu le ştii exact, le confuzi. E nevoie de multă înţelegere. Să nu faci salturi anarhice în timp şi după aceea să te întorci să le iei iar de la capăt, aşa cum am făcut noi în ultimii ani. E bine să lăsăm lucrurile să meargă de la sine.

-E această lume una a bărbaţilor?

-Să fim serioşi! Femeia este axus mundi, totul se învârte în jurul ei. Depinde cât rezişti să faci asta, pentru că te poate lua ameţeala. Femeia rămâne vârtejul şi forma esenţială de a duce mai departe tot ce trăim noi aici, acum. Noi, ca şi vânători, trebuie să fim lămuriţi că există o formă puternică de matriarhat care a fost pusă în prim-plan, că femeia a condus lumea şi că acesta este viitorul omenirii. Este cumva o stare de continuitate.

-Avem nevoie unii de alţii?

-Oamenii au nevoie de oameni, iar cu cât ajungi să te cunoşti puţin mai mult, să treci de la un stadiu la alt stadiu. Contează mult că fiecare din noi am venit aici în lume, pentru a echilibra o anumită energie. Unii pleacă, alţii vin, este aici un schimb, pentru că naşterea fiecăruia aduce ceva şi echilibrează. Eu cred că atunci când ai revelaţia că în jurul tău şi chiar înlăuntrul tău au loc miracole, poţi să înţelegi că trebuie să-i faci loc în viaţa şi sufletul tău lui Dumnezeu. Noi, românii, suntem oameni inventivi, descurcăreţi, oameni deschişi care-şi pun sufletul pe tavă, fără frici.