Scriitorul Orhan Pamuk a acordat acest interviu, pe 6 aprilie 2008, în Vinerea Mare dinaintea Paştelui. A vizitat redacţia Evenimentului zilei, după care a plecat la aeroport spre Statele Unite.Venise în România, pentru câteva zile, pentru a primi, alături de Norman Manea şi Antonio Tabucchi, distincţia Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Bucureşti. Laureatul Nobel pentru Literatură în 2006 a povestit despre cât a fost de impresionat de Ateneu, dar şi de filmul lui Cristian Mungiu, 432.

Trei  dintre cărţile apărute şi în România,  Mă numesc Roşu, Fortăreaţa albă şi Cartea neagră, amintesc de triada cromatică simbolică a alchimiei: roşu, alb, negru, adică rubedo, nigredo şi albedo. Din combinarea lor se naşte piatra filozofală, chintesenţa.  Există vreun rost tainic, iniţiatic în această potrivire? Nu m-am gândit la asta. Cărţile mele s-au dezvoltat separat, nu le-am privit ca pe o triadă. Fiecare roman are o experienţă iniţiatică proprie. Problema este a receptării lui. De obicei, în Europa, cărţile mele Mă numesc Roşu, Fortăreaţa albă  au fost citite ca fiind descrieri ale Turciei, în special ale Istanbulului. Am senzanţia că toţi vor să citească şi să afle despre ce se întâmplă în Turcia. Totuşi, e important ca atunci când vorbeşti despre tine, să vorbeşti despre lume şi când vorbeşti despre lume, să vorbeşti de fapt despre tine. Eu nu ţin să vorbesc de Turcia în cărţile mele, nici nu urmăresc neapărat vreo alchimie.

 

Aţi declarat că nu vreţi să mai vorbiţi nici despre politică.

Da, nu vreau să mai vorbesc despre politică. Nu sunt un scriitor politic, am supravieţuit politicii şi continui să fac asta. Zăpada este primul şi promit că va rămâne şi ultimul meu roman politic. Am trăit o experienţă îngrozitoare a scriitorilor turci care voiau să-şi servească ţara scriind romane politice. Au sfârşit prin a face mai mult rău decât bine prin acest gest. Generaţia de scriitori turci anterioară generaţiei mele a reuşit să-şi distrugă literatura răspunzând la chestiuni politice. Nu vreau să repet această greşeală.

 În Statele Unite, cititorii vor să găsească în cărţile mele problema islamului, să vadă cum trăiesc oamenii în islam şi în ţările islamice. Desigur, eu trăiesc în islam, dar nu totul se reduce la asta. Se aşteaptă de la noi să ne integrăm în civilizaţia occidentală şi să ne uităm trecutul. Noi nu vrem să ne uităm trecutul, dar Occidentul ne atrage în acelaşi timp.

  Cu ce v-a surprins România, la prima vizită?

Totul a fost foarte intens, de când am poposit pentru prima dată aici. Lucram la un roman de ceva vreme în Istanbul şi am luat această vizită ca pe o vacanţă binemeritată. Am avut o serie de evenimente şi de întâlniri, m-am bucurat să văd  anumite locuri din Bucureşti, mai ales pentru că seamănă atât de mult cu vechiul Istanbul. Am fost surprins şi copleşit de entuziasmul românilor, de căldura cu care m-au primit unii oameni pe care i-am întâlnit pentru prima dată în viaţă. Mi-a plăcut că am văzut oameni zâmbind pe stradă.

 

Ce impresie v-a lăsat Ateneul, unde aţi acordat pentru prima dată autografe cititorilor români?

Nu cred că am mai văzut aşa ceva în lume. Ateneul e unic, am fost cu adevărat impresionat. Aş fi vrut să aud orchestra cântând sub o asemenea cupolă. Îmi imaginez cum poate să se audă muzica într-un asemenea loc. Mi-au plăcut arhitectura, picturile, decoraţia interioară. Mi-a plăcut spaţiul.

Fără muzică, vieţile ne-ar fi foarte searbede. Există şi o muzică a cuvintelor, de care eu ţin cont atunci când scriu. În Ateneu, simţi muzica în aer. Nu ştiu dacă am mai trăit vreodată o astfel de senzaţie.

  Ce scriitori români cunoaşteţi?

Am venit aici la sugestia lui Norman Manea. El e pietenul meu, el a venit cu invitaţia de a veni în România.  Ştiu despre Tzara, Celan, Cioran, i-am citit pe toţi scriitorii români consacraţi internaţional. Admir avangardismul, suprarealismul, arta experimentală. Am recunoscut în Bucureşti atmosfera anilor '20-'30, pe care o ştiam din lecturile mele. Încerc să aprofundez şi să înţeleg la faţa locului tot ce am citit. Panait Istrati e foarte faimos în Turcia. Romanele lui au adus în atenţie personaje vagaboande, singure, marginalizate. Se simte la Istrati tristeţea marginalizaţilor, el îi prezintă într-o lumină aparte.

 

Aţi fost în juriul de la Cannes care i-a acordat Palme d'Or lui Cristian Mungiu în 2007. Ce v-a atins cel mai mult la acest film?

Am văzut filmul şi am fost foarte impresionat. Toată lumea din juriu a fost de acord cu ideea că Mungiu trebuia să fie câştigătorul. Filmul nu e despre avort, ci despre drama de a locui în condiţii vitrege. Cristian Mungiu a făcut un film despre solidaritate, despre sacrificiul pentru prieteni, despre alegere, despre durere, despre  singurătate, despre ce înseamnă adevărata prietenie. Drama este că trebuie să faci alegeri pentru supravieţuire. Avortul este doar un pretext, un catalizator pentru a vedea situaţia socială a acelor timpuri.

  Filmul v-a amintit de situaţia din Turcia de odinioară?

În Turcia, de-abia în 1980, s-a legalizat avortul. Cine făcea un avort risca ani buni de închisoare. Existau şi la noi destul de multe personaje gen Bebe, care luau mită. Atmosfera era oarecum similară. Repet, am fost foarte impresionat  de ideea atât de bine reprezentată în film de a face alegeri pentru supravieţuire şi de a te sacrifica de dragul unui prieten.

CITIŢI ŞI:

Lupta pentru Orhan Pamuk

Bogdan Stănescu: “Achiziţionez nume mari pentru că asta vreau”