Din cuprinsul articolului
Pe 13 iunie 2025, la ora 03:30 dimineața (ora Teheranului), lumea a fost martoră la un eveniment fără precedent - Israelul a lansat o serie de atacuri aeriene, cibernetice și tactice asupra Iranului, vizând instalații nucleare, instalații de lansare și dezvoltare a rachetelor balistice și actori importanți ai conducerii militare și științifice iraniene.
Operațiunea „Rising Lion”, cea mai amplă și directă aplicare a Doctrinei Begin
Operațiunea a fost denumită „Rising Lion” și a marcat cea mai amplă și directă aplicare a Doctrinei Begin, principiul fundamental al politicii israeliene de securitate.
Doctrina Begin, al cărei artizan a fost prim-ministrul Menachem Begin, este o politică de apărare israeliană potrivit căreia „Israelul nu va permite niciunei țări ostile din Orientul Mijlociu să dobândească arme nucleare”.
Acest principiu a fost pus în aplicare în 1981 (prin distrugerea reactorului nuclear Osirak din Irak), în 2007 (prin atacul asupra reactorului sirian Al-Kibar), pentru ca, în 2025, să își atingă apogeul prin atacul nu doar asupra infrastructurii, ci și a liderilor științifici și militari iranieni.
Conform comunicatelor oficiale ale Forțelor de Apărare ale Israelului (IDF- Israel Defense Forces), au fost vizate Complexul nuclear de la Natanz, considerat cel mai important centru de îmbogățire a uraniului din Iran, siturile de rachete balistice de la Bid Kaneh, operate de Gărzile Revoluționare, rețelele de radar, apărare antiaeriană și comunicații militare, locuințele și birourile unor comandanți de rang înalt, precum și laboratoarele științifice conectate la programul de înarmare nucleară.
Care au fost țintele operațiunii „Rising Lion”
În cadrul atacului, Israelul a eliminat și ținte umane importante, printre care Generalul Hossein Salami (comandantul suprem al IRGC - Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice, considerate cea mai puternică forță militară paralelă din Iran), Generalul Mohammad Bagheri ( șeful Statului Major General al Forțelor Armate), Generalul Gholam Ali Rashid ( responsabilul cu strategia militară și apărarea națională), Ali Shamkhani (fost secretar al Consiliului Suprem de Securitate Națională), Fereydoun Abbasi (fost director al Organizației pentru Energie Atomică), Mohammad Mehdi Tehranchi ( fizician, consilier academic și lider al cercetării nucleare).
Conform Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) și rapoartelor serviciilor de informații israeliene, Iranul îmbogățea uraniu la un nivel cuprins între 60% și 84% (o concentrație care se apropie periculos de nivelul necesar pentru armament nuclear), utiliza centrifuge avansate de tip IR-6 și IR-9, deținea stocuri suficiente pentru fabricarea a nouă focoase nucleare și, în mod repetat, a refuzat accesul inspectorilor internaționali la instalațiile sale cheie.
Deși SUA și Iranul se pregăteau pentru a șasea rundă de negocieri privind programul nuclear, ce trebuia să aibă loc la Muscat, în Oman, premierul israelian Benjamin Netanyahu a apreciat că procesul diplomatic a devenit irelevant, întrucât Iranul folosește tratativele doar ca pretext pentru a câștiga timp și a-și accelera programul nuclear: „Diplomația a fost un paravan. Israelul nu-și permite luxul de a aștepta să vadă ce se întâmplă.”
Aceeași opinie este împărtășită și de Matthew Kroenig, expert în securitate la Atlantic Council, care sintetizează opțiunile strategice: „Existau doar trei căi: acceptarea unui Iran cu armă nucleară, obținerea unui acord permanent, puțin probabil, sau intervenția militară. Israelul a ales singura opțiune viabilă.”
Americanii știau de atac
Deși SUA nu au participat direct la operațiune, oficialii americani știau despre atac, secretarul de Stat Marco Rubio declarând că „Israelul ne-a informat că acționează din autoapărare. SUA nu este implicată militar.”
Consecința a fost una firească, SUA evacuându-și personalul diplomatic din Irak și Iordania și activând forțele militare din Golful Persic.
Daniel B. Shapiro, fost ambasador SUA în Israel a declarat : „Trump este prins între sprijinul istoric pentru Israel și presiunea de a evita un nou război regional”.
Reacțiile internaționale au variat de la condamnări ferme, precum cea a Arabiei Saudite, care a denunțat „agresiunea și încălcarea suveranității”, la măsuri de criză, precum suspendarea negocierilor nucleare de către Oman, închiderea spațiului aerian de către Iordania, evacuarea cetățenilor chinezi și apelurile la reținere formulate de Beijing și ONU, în timp ce Hezbollah și Houthii au promis represalii împotriva Israelului și aliaților săi.
Ca reacție la atacurile israeliene, Iranul a lansat peste 100 de drone către teritoriul israelian, însă majoritatea au fost interceptate de sistemele de apărare antiaeriană.
În paralel, autoritățile de la Teheran au mobilizat unitățile rămase ale Gărzilor Revoluționare (IRGC), iar scenariile posibile includ atât atacuri cibernetice, cât și acțiuni indirecte prin intermediul rețelelor de miliții aliate din Liban, Siria sau Yemen.
Capacitatea Iranului de a riposta, afectată de operațiunea „Rising Lion”
Brett McGurk, fost coordonator pentru Orientul Mijlociu în Consiliul Național de Securitate al SUA, avertizează : „Capacitatea Iranului de a riposta e afectată. Dar regimul nu va rămâne pasiv. Răspunsul poate fi amânat, dar nu va lipsi.”
Deși Israelul a demonstrat o capacitate militară remarcabilă prin lovituri precise și coordonate, lipsa unui plan post-atac riscă să-l arunce într-o spirală de escaladare prelungită, în fața unui regim iranian care, în ciuda pierderilor, nu se teme de costuri sau pierderi umane, declara Thomas Warrick, fost adjunct al secretarului adjunct pentru politici de contraterorism în cadrul Departamentului pentru Securitate Internă al SUA.
În paralel, șansele pentru o soluție diplomatică s-au redus drastic, iar actorii regionali rămân în stare de alertă maximă. Impactul atacului israelian asupra Iranului s-a resimțit imediat pe piețele internaționale: prețul petrolului a depășit pragul de 90 de dolari pe baril, reflectând temerile legate de o posibilă închidere a Strâmtorii Hormuz, punct strategic prin care tranzitează aproximativ 20% din petrolul mondial.
În același timp, acordurile dintre Israel și mai multe state arabe, inclusiv Emiratele Arabe Unite, sunt acum sub presiune, în condițiile în care opinia publică din regiune reacționează dur la escaladarea militară.
Pe termen lung, riscurile sunt și mai mari: regimul de neproliferare nucleară este serios amenințat, iar Iranul ar putea decide să se retragă oficial din Tratatul de Neproliferare (TNP), accelerând dezvoltarea armelor nucleare într-o regiune deja volatilă.
