Sună bizar, știm. Dar a existat o parte de Europă, cea de Est, în portbagaje, containere, pescadoare, poduri de tren, TIR-uri, chiar și avioane, o Europă care evada din propriul ţarc comunist.

Erau cu zecile, cu sutele. Își pregăteau minuțios fuga, riscând enorm. Dar mulți spun azi, în libertate fiind, că nu regretă nimic din tot ce s-a întâmplat.

Vorbim astăzi despre frontieriștii din portbagaje, și nu numai, cei pe care îi găsim consemnați în dosarele întocmite de zeloasele servicii de poliție politică ale statelor comuniste, cum ar fi Securitatea română sau serviciul est-german de securitate STASI.

Filmele evadărilor

Dosarele nu doar vorbesc, ci și prezintă ”filme” ale evadărilor din și prin România, căci vorbim nu doar despre români, ci și despre est-germani care au încercat să fugă prin ţara noastră.

Campania noastră despre fenomenul frontierist își propune să îi amintească pe cei care au îndrăznit să spere că pot reuși, pe cei care au reușit, dar și pe cei care nu au mai ajuns ”dincolo”, de unde se putea gusta libertatea.

Pe cei care au fugit pe la Dunăre, pe fâșie, în special în portbagaje de Opel Rekord, dar şi în alte modele de autoturisme, în poduri de trenuri, în trenuri de marfă, în vase și containere, în avioane utilitare sau chiar ambulanțe (vezi preotul romano-catolic din Orţişoara şi Jimbolia, Demele Wenzel Francisc, care în 1980 a fugit din ţară împreună cu alte 23 de persoane, într-o ambulanţă. Cazul său este evocat în mai multe rânduri în dosarul I 286477 de la CNSAS).

Un caz extrem a fost înregistrat în ziua de 16.12.1975. La ora 01:00, patru cetățeni români au pătruns în Iugoslavia, după ce au trecut în forță pe podul barajului Porțile de Fier cu mașina marca Skoda nr.31-TM-914.

Nu au ajuns departe, fiindcă mașina a fost oprită de poliția iugoslavă. Cei patru au ajuns în închisoarea din Negotin. La 16.01.1976, ei au fost returnați părții române de autoritățile iugoslave.

După interogarea celor patru, la data de 17 ianuarie, locotenent-maior Șerban Marinache îl informa pe colonelul Popa că în arest la Turnu-Severin se aflau Bumbac Gheorghe, 30 de ani, născut în Tulcea, dar domiciliat în Timișoara; Bogdan Ioan, 27 de ani din comuna Pischiu, jud. Timiș, fugit în Franța în 1971, dar reîntors de bunăvoie; Irmin Titi 32 de ani, domiciliat în Timișoara și Sido Anelise, 24 de ani, născută în comuna Sînandrei, jud.Timiș, concubina lui Bumbac.

“Din declarațiile acestora a reieșit faptul că trecerea a fost pregătită de Bumbac Gheorghe, care a făcut dese curse cu mașina pe ruta Timișoara-București și a avut posibilitatea să studieze trecerea pe la baraj”, sublinia Marinache, în nota informativă aflată în arhiva CNSAS.

Nu au fost puțini cei care îşi încercau norocul astfel, iar returnarea lor din ţările vecine sau descoperirea lor de către grăniceri avea consecințe grave. Urmau interogatorii, bătăi, condamnări, ani sau luni de închisoare.

Turistul italian şi „infractoarea” din România

Unul dintre episoade este consemnat într-un album aflat în custodia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), o reconstituire a unei tentative de evadare din România comunistă a unei femei din Râmnicu Vâlcea.

În ziua de 16.09.1966, ora 21:30, la punctul de trecere a frontierei Stamora Moravița, s-a  prezentat cetățeanul italian Rachelli Rolando, cu mașina marca Inocenti Austin.

Cetățeanul italian a fost primit în punctul de frontieră, unde i-au fost verificate documentele, dar și mașina.

La controlul portbagajului, surpriză: sub două valize se afla un corp voluminos, acoperit cu o prelată.

La îndepărtarea prelatei a fost descoperită, ascunsă, o femeie. Era Joica Elena, pe care italianul încerca să o scoată din țară, pentru a ajunge prin Iugoslavia în Italia.

Rachelli Rolando se născuse în 1930 în România, de unde a plecat în 1948, împreună cu familia, ulterior stabilindu-se la Milano.

Membră UTC. Aşa un afront!

Organele au consemnat, zelos, că ”infractoarea” era membră a Uniunii Tineretului Comunist (UTC), fapt care, nu-i aşa, agrava situaţia ei de infractoare. Cum să încerce să fugă din „Rai” tocmai o tânără speranţă a comunismului românesc, bine prelucrată ideologic în şcoală?

Cazul a călcat probabil pe nervi „organele”, din moment ce lui i s-a dedicat un album foto, cu reconstituirea, pas cu pas, a tentativei de evadare. Au urmat lungi interogatorii, redactarea de declaraţii, anchete şi condamnări.

Aproape de moarte

Cazul Joica Elena nu este singular. Pe cât de puţin probabil ar părea el, pe atât de adevărate erau situaţiile de acest gen. Un altul este consemnat într-un dosar de la CNSAS care enumeră situaţii de la frontieră: Lang Gerlinde, de 21 de ani, urma să fie scoasă din ţară, în portbagaj, de cetăţeanul vest-german Wetzenrath Franz, în noaptea de 24 spre 25 iunie 1982, dar a fost prinsă de grăniceri la orele 00:45.

Mulţi au ieşit din ţară chirciţi în portbagajele modificate ale unui model anume de Opel Rekord, iar acum îşi amintesc, din Germania, SUA, Canada sau alte colţuri ale lumii de spaimele în valuri prin care au trecut. Şi de cât de aproape de moarte au fost.

Nemţii, candidaţi la evadarea prin România

Construirea Zidului Berlinului în 1961 a închis poarta spre Vest a germanilor care trăiau în Est. Astfel că est-germanii erau nevoiţi să găsească alte granițe, cele mai multe în alte țări, ca să ajungă în Germania de Vest. Erau conștienți că dacă vor fi prinși riscă ani de închisoare.

La 30 de ani de la căderea ”Cortinei de fier”, mulți încă se tem să vorbească despre tentativele lor de a evada din blocul comunist. Nu vor ca ei și urmașii lor să fie asociați termenului de refugiat sau fugar. Este și cazul doamnei O., o femeie trecută de 60 de ani, care a ales să părăsească RDG în 1971.

Era încă studentă la Universitatea din Berlin, când STASI a numit-o temporar șefă cu propaganda. Iubitul ei, actual soț, era student în Rostock și fusese învestit într-o funcție similară.

A fost șantajat să devină colaborator al STASI. Prieteni din Vest le-au propus o variantă de a fugi din RDG.

Au plănuit în secret

Au plănuit în secret luni întregi, dar planul fusese elaborat mai mult de prietenii din Germania de Vest. Au pornit cu trenul prin Praga, Budapesta și au ajuns în România.

Li s-a transmis să încerce la granița terestră dintre România și Iugoslavia, fiindcă nu ar fi atât de bine supravegheată. Se gândeau să falsifice acte, însă prietenii lor aveau alte gânduri. Au transformat două masini în așa fel încât în zona motoarelor să încapă câte un om și să rămână neobservat.

Au găsit și doi șoferi dispuși pentru o sumă consistentă de bani să îi treacă granița. S-au ascuns fiecare în câte o mașină și au pornit spre punctul de trecere a frontierei.

Din coloana de la granită, ambele mașini au fost controlate de grăniceri. Ea a fost găsită imediat și arestată împreună cu șoferul.

Viitorul ei soț a scăpat neobservat și a trecut granița. ”Ce situație! Eu, în arest în Romania, soțul, liber în Vest! A fost un șoc, evident. România era o țară totalitară crâncen de săracă cu închisori pe măsură. Condiții primitive, celulă îngustă cu șase paturi în care eram 12 femei și un scăunel din lemn pe post de toaletă, și aia curățată o singură dată pe săptămână. Lucram 12 ore pe zi într-un soare năucitor. După două săptămâni a urmat procesul. Totul în limba română, nici măcar sentința nu mi-a fost tradusă. 30 de fugari au fost condamnați în același timp. Dar România era interesată de banii din Vest atunci. M-au condamnat la 18 luni de închisoare, dar puteam să scap de pedeapsă dacă plăteam amendă 10.000 de mărci. Prietenii din Vest au făcut imediat rost de bani și am fost eliberată, dar eram încă în România”,  povesteşte ea acum, iar memoriile sunt consemnate de kollektives-gedaechtnis.de, un site care colectează amintiri ale foştilor deţinuţi politici din RDG.

A doua oară a fost cu succes

A urmat o nouă tentativă de fugă, de data asta în zona verde, pe timp de noapte.

A fost în echipă cu alți patru fugari. Au trecut într-o ceață densă de un lan de porumb, apoi de gardurile de sârmă ghimpată, au evitat grănicerii și câinii, iar pe partea cealaltă îi așteptau prietenii din Vest cu mașinile.

”Pentru noi a meritat această fugă. Am vrut să muncim ce vrem, să călătorim când și unde vrem și să citim cât și ce vrem. Nu am regretat acest pas. Totul în viață are un preț, dar rămânerea ar fi însemnat un preț și mai mare. Deveneam părtaș la raspândirea acestei propagande comuniste. Știu și cazuri de oameni care au ajuns străini într-o țară străină. Nu s-au adaptat și li s-a făcut dor de casă. Nu toți aveau posibilitatea sau situația materiale să își permită să fugă. Mă bucur că eu am avut-o”, spune doamna O. acum.