Dacă ne uităm pe hartă nu putem să nu observăm o fundamentală diferență între granița de Est și Sud-Est a Uniunii Europene/ NATO și granița de Nord-Est a acesteia. Slovacia, Ungaria, Bulgaria și un singur stat din fericire încă absent, România, au în structurile de conducere și certe elemente de influență sau cu simpatii pro-moscovite.
În Nord-Est lucrurile sunt fundamental diferite, atâta vreme cât Polonia, dar și cele trei țări baltice (Letonia, Lituania și Estonia) au poziții ferm anti-ruse, cu guverne consecvente și foarte implicate în această politică. Acordarea de către Statul polonez a unor sume din ce în ce mai mari pentru înarmare ca și pregătirile pentru apărare, de la adăposturi și tranșee până la antrenarea psihologică și militară a populației în statele baltice, toate acestea exprimă o stare de spirit neîntâlnită într-o Bulgărie sau într-o Slovacie, ambele conduse de câte un personaj cu simpatii pro-ruse sau într-o Ungarie în care primul-ministru, chiar dacă este foarte apropiat astăzi de Donald Trump, continuă să fie așa cum a fost în ultimii ani un corespondent a lui Vladimir Putin.
În tot acest puzzle România era și din fericire continuă să fie distonantă. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat în ultima lună și încercăm o explicație logică, nu putem să nu ne gândim la cât de importantă este miza, nu numai pentru România, dar și pentru cele două tabere în plină confruntare, Federația Rusă și blocul occidental al Uniunii Europene și Alianței Atlanticului de Nord.
Zilele acestea în România nu au fost apărate numai interesele noastre democratice ci și stabilitatea Alianței. România a fost și din fericire continuă să fie alături de Polonia principalul apărător al democrației și al libertății la granița cu noul Imperiu Rus aflat astăzi în plin război de expansiune. Statul român în cele din urmă a reușit să blocheze agresiunea Kremlinului oricât de perverse și sofisticate ar fi fost metodele folosite, în contextul electoral al ultimelor săptămâni.
