Una dintre mutațiile artistice de magnitudine petrecute în Renaștere a fost ieșirea picturii din Biserică.
Pentru a fi bine înțeleasă, această afirmație trebuie imediat completată cu două precizări. Prima: temele religioase vor continua să fie preponderente încă multă vreme. A doua: vor apărea din ce în ce mai mulți artiști de primă mărime care nu vor mai trăi neapărat în interiorul sau în prima zonă de iradiere a mănăstirilor, se vor depărta de mediul monahal pînă cînd întreaga breaslă se va regăsi în spații laice. Dar, pentru ca acest fenomen să poată deveni prevalent, a trebuit ca Biserica să dea un ultim și imens artist. Acesta a fost Fra Angelico (1400 - 1455). Părerea mea este că pictura a plecat din Biserică în momentul în care Fra Angelico a atins performanța supremă: a reușit să picteze harul.
Nu voi face aici o teorie a harului. Nu este nici locul potrivit și, recunosc, nu sînt nici omul care să lămurească definitiv o asemenea, misterioasă, problemă. Harul este o categorie teologică greu de deslușit teoretic, dar ușor de simțit, mai ales de către credincioși. Faptul că Fra Angelico a putut, prin mijloace picturale, să înfățișeze, plastic, harul este o performanță uluitoare, imposibilă fără ajutor divin. De aceea, mi se pare absolut firească decizia Bisericii Catolice de a-l beatifica, în 1982.
În timpul vieții sale, Fra Angelico nu a existat. Călugărul dominican pe care îl știm astăzi sub acest nume se numea Fra Giovanni da Fiesole. Angelico l-a numit un prieten al său, la 13 ani după ce a murit, fără să se gîndească la dimensiunea angelică a picturii sale, ci direct la Toma d`Aquino, mentorul ordinului dominican, supranumit ”Doctor Angelicus”. Fra Giovanni da Fiesole a fost un ”Pittore Angelico”, a decretat amicul său, poet de altfel. Ceea ce Toma d`Aquino a însemnat pentru doctrina dominicană și, în general, pentru cea catolică, Fra Giovanni da Fiesole a însemnat pentru imaginarul vizual dominican și, în general, catolic. Iar în plan mai larg, cultural, contribuțiile celor doi la îmbogățirea spiritului civiliației noastre în cunoștințe și sensibilitate sînt comparabile.
Ne puteți urmări și pe Google News
Au existat, în timp, două percepții greșite despre Fra Angelico. Prima, superficială, că este un pictor naiv, bun meseriaș, dar lipsit de forță, poate prea decorativ. A doua, că este un pictor mistic. Această din urmă percepție se datorează lui Vasari. El a scris că Fra Angelico se ruga profund, pînă la lacrimi uneori, înainte de a începe să picteze o lucrare și că nu retușa niciodată, nu revenea niciodată asupra celor ieșite direct, spontan, din pensula sa, fiind încredințat că ceea ce pictează ”din prima” este voința lui Dumnezeu la dispoziția căruia se punea și nicidecum rodul talentului propriu. Se uită, însă, că Vasari a scris faimoasa lui carte despre viețile pictorilor renascentiști în plină Reformă. A scris, deci, cu furia unui catolic care vedea cum Biserica sa este serios zdruncinată de mișcarea luterană și avea nevoie de eroi catolici. Este de ajuns să privești orice lucrare a lui Fra Angelico pentru a vedea cît calcul geometric și cîtă rațiune de om așezat presupune arta sa. De asemenea, este de ajuns să pui lucrările sale în paralel cu ceea ce se picta în acel timp la Florența ca să vezi că Fra Angelico era un artist în permanent dialog cu tendințele și școlile vremii. De pildă, cînd a explodat Massacio și toată Florența a fost ravisată de geniul acestui tînăr teribil, ca pentru sine, Fra Angelico a pictat cîte ceva ca Massacio (”Primirea numelui Sfîntului Ioan Botezătoru”, aflată în muzeul Mănăstrii San Marco din Florența). ”Just for fun”, am zice astăzi. Putea, fără îndoială, să plece pe această linie. Dar, după ce și-a arătat că poate, a revenit la misiunea lui - a revenit la har.
Informația că picta într-un fel de transă mistică este cel puțin o exagerare. Și acest fapt se mai vede și din contextualizarea teologică a picturii sale. Fra Angelico a devenit monah în 1423, o vreme în care dominicanii, în austeritatea lor faimoasă, făceau apeluri împotriva tendinței generale de reîntoarcere la valorile antichității, temîndu-se că asta va înseamna reîntoarcerea la păgînism. Dominicanii vremii în care Fra Angelico a început noviciatul considerau că mitologia clasică este o concurență directă pentru mitologia creștină și că oamenii, slabi în credința lor și atunci ca și acum, pot să o ia ușor pe căi greșite. Lucrările lui Fra Angelico, toate, se feresc programatic de elementele antichității, chiar dacă nu le ocolesc, totuși, pe de-a întregul. Brunelleschi adusese în arhitectură aerul templelor antice, romane și grecești, insuflîndu-l cu geniu în canonul arhitectural gotic. Fra Angelico îl prețuia pe Brunelleschi, așa cum îl prețuia întreaga Florență, de altfel. Așa că, pictînd decorurile în care se petreceau scenele biblice care îi vor fi surse directe de inspirație în întreaga sa artă, Fra Angelico nu va avea nici o rezervă să evoce o arhitectură de tip brunelleschian, o arhitectură care face aluzii, uneori transparente, la antichitate. Asta ne spune multe despre felul de dominican care era Fra Angelico. Un călugăr desăvîrșit, fără îndoială, dar temperat, moderat, liniștit în privința solidității bazelor creștine ale lumii sale. Cînd va muri, privindu-i ultimele lucrări, toți vor constata că nu și-a pierdut niciodată sufletul de copil, că nu a adunat din viața pămîntească nici o urmă de mizerie. Ce l-a ferit de asta, Dumnezeu știe. Poate arta însăși. Dar, despre genialitatea cu care Fra Angelico a îmbinat rațiunea și mistica și, mai ales, despre felul în care a ajuns să picteze harul, mîine.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
