Într-un comunicat de presă, Octavian Morariu, singurul membru român din CIO, a enumerat numele mai multor jurnaliști, printre care și al lui Cătălin Tolontan. Prin intermediul acestui mesaj, membrul CIO declară că a fost amenințat. Gazetarul a preluat mesajul pe blogul său și l-a declarat că nu vrea să îl comenteze.

Reproducem și noi mesajul lui Octavian Morariu:

” ă întrebam și eu și prietenii mei când vor începe să reacționeze sistemele/SISTEMUL. Au început, astăzi: pe contul de Facebook al soției mele, au început să apară mesaje cu povești care de care mai diverse: despre accidente de mașină bizare cu mașini negre, nemaiîntâlnite, despre o fetiță din sectorul 1 (acolo stăm noi) exact de vârsta Antoniei (9 ani) care scrie (ca mine) și care bea o licoare magică care o reduce la 24 de cm și despre bona ei (are și bonă Antonia), despre întâmplările unei doctorițe de aceeași vârsta cu soția mea și care ‘face’ aceleași studii de master ca și ea, etc. Au și ‘alții’ scriitori buni, descoperiți și/sau acoperiți… Eu scriu ceva mai direct, ei metaforic.

Sigur că m-a sunat soția mea de acasă din București, speriată și sigur că am rugat pe cei ce se ocupă de securitatea firmelor mele să ia măsurile adecvate (le-au luat deja până la ora când veți citi aceste rânduri.). Sunt oameni profesioniști și devotați. Sunt norocos că am asemenea colaboratori, echipa mea este sudată, ca un XV, bloc.

Citind însă din nou și mai atent o parte din mesaje, am mai înțeles ceva: deși aparent ‘codate’, unele erau chiar de sprijin. Am mai scris, nu toți din sisteme/SISTEM sunt ‘dopați’, de fapt doar o minoritate este ‘dopată’, ca și în sport! (cei care controlează și cei ‘detașati’!) Majoritatea își fac treaba cum pot, îngrădiți și poate înjurând în sinea lor din timp în timp. De acolo va veni schimbarea, sunt convins (citiți cu obstinență punctul 3 din P.S.).

Și ‘pe vremea lui Ceaușescu’ erau oameni cumsecade în sisteme/SISTEM, am cunoscut o parte din ei. De îndrăzneală, prietenia și aș zice acțiunea determinantă pentru mine a unuia dintre ei, Gabi ‘Bosu” POPESCU, responsabil cu pașapoartele la CNEFS (trebuia să fie cel puțin colonel să aibă așa răspundere), am beneficiat direct chiar eu. Vă explic: mătușa mea (sora mamei) împreună cu soțul ei, medici amândoi, rămăseseră în Germania în 1973. Nu au făcut scandal, nu au mers la Europa Liberă să-l înjure pe Ceaușescu (în 1973 se trăia încă material convenabil în România comunistă), etc. Dar din 1980, mai ales după iarna teribilă din 1984/85, lucrurile s-au deteriorat dramatic. Împreună cu ai mei hotărâsem să plec din țară (va povestesc cum a fost, altă dată). În decembrie 1987 urma să plec în turneu în Franța cu echipa mea de club, Grivița Roșie. Gabi ‘Bosu” POPESCU l-a chemat pe tatăl meu la CNEFS și, dându-i pașapoartele noastre împreună cu cele ale tuturor membrilor delegației, i-a spus: ‘cred că este ultima oară când pot să vă dau drumul la amândoi. Spune-i să plece!’ Și dus am fost! ‘Bosule’, de aici de jos către tine, că ești Sus deja, mulțumesc încă o dată, să te odihnească Dumnezeu!

Voiam să încep în preambul cu altceva, și anume cu scrisoarea deschisă de astăzi a câtorva ONG-uri ale tinerilor care solicită stabilirea unui program național pentru redresarea sportului românesc. M-am bucurat tare mult să o citesc, poate sensibilizează ei pe oamenii politici, cum eu nu am reușit, recunosc. Și asta în pofida faptului că am muncit mult, foarte mult, împreună cu colaboratorii mei din COSR, la un plan de redresare, materializat în mai multe propuneri de modificare legislativă. Am mai spus-o, bibliorafturile se află la COSR. Ele stau la dispoziția tinerilor, și COSR tot un fel de ONG este, de fapt.

Le urez succes, dacă au nevoie de mine mă pun în slujba lor, așa cum am fost tot timpul și în slujba sportivilor. Asta este de fapt menirea noastră, singura rațiune a conducătorilor din sport de a fi în funcție: să servim interesele sportivilor, să-i ajutăm să-și îndeplinească obiectivele, sau mai degrabă visurile, nu oricum ci într-un permanent dialog constructiv cu aceștia, care nu exclude nici momentele ‘tari’, dar cu o singura condiție: cea a respectului reciproc, indiferent de miza subiectului.

Respectul este una din pietrele de temelie ale performanței sportive, sunt ferm convins de acest lucru: respectul față de adversar, față de reguli și de arbitru, față de public (și publicul să respecte eforturile și performanțele sportivilor, e greu, tare greu în competiție) și nu în ultimul rând față de sine însuși. Respectul îți impune atitudinea corectă, motivația devine rațională și nu pasională (apar derapaje), succesul este conținut iar înfrângerea stăpânită.

Proiectul de redresare a sportului românesc, pe toată verticala piramidei sale, de la sportul în școală, de masă, amator și profesionist în cluburi, mergând până la echipele noastre naționale și olimpice trebuie să fie un proiect prioritar al României.

Am spus-o și în interviul dat domnului Tolontan, între două episoade despre echipamente (prezent și trecut) care împreună ocupau cel puțin atât de mult loc cât și subiectul, pentru mine principal, privind redresarea mișcării sportive din România (îl rog pe domnul Fântâneanu să aibă amabilitatea să ne dea și urmarea episodului din 1928. Să avem imaginea completă, nu doar pe cea inițială. Sau a rămas în coadă de pește? Și dacă da, de ce? Altfel rămâne lumea cu impresia că dintotdeauna COR/COSR s-ar fi ocupat cu matrapazlâcuri, ceea ce este departe, foarte departe de adevăr, un neadevăr de fapt. Intenționat nu folosesc cuvântul minciună!).

I-am spus domnului Tolontan că președintele Iohannis trebuie să preia hotărât inițiativa unui asemenea proiect, cât mai urgent (ignor de ce nu a pomenit acest lucru în interviu.). Nu am vorbit cu domnul președinte Iohannis de la alegerea domniei sale în funcția de președinte al României, în noiembrie 2014. Știu că președintele CIO i-a scris să-l felicite cu această ocazie, indicându-i totodată numele meu, ca reprezentant CIO pentru România, ca fiind disponibil pentru orice discuții referitoare la sportul românesc și mondial/olimpic, în general. Rămân în continuare în așteptarea ocaziei de a mă întreține pe acest subiect cu domnul președinte Iohannis, oricând va dori domnia sa (până la Dumnezeu te mănâncă sfinții… Cine știe ce ‘prieteni’ mai am și eu pe acolo: nou veniți în funcție sau veterani. Poate citește chiar domnia sa acest articol, să am așa noroc?).

Apropo de noi și vechi, este un site de investigații, îi spune Rise Project. Suntem cunoștințe vechi! Am o propunere pentru ei, le plac diagramele despre ‘caracatițe’: ați încercat să vedeți în fiecare administrație câți vechi și câți noi sunt, cine sunt ei și ce funcții ocupă și cam care ar fi proporția? Dar să desenați diagramele cu rudele din administrație, din sisteme/SISTEM, ale colegilor de promoție, liceu și facultate, a cumetriilor și încuscririlor? Aveți voie să faceți acest lucru?!… Asta da subiect de investigație, domnule Tolontan. Cred că v-ar ocupa ceva timp și poate ar interesa și mai multă lume, nu credeți? Ați avea răgaz suficient până la următorul interviu cu mine despre sportul românesc, adică până la Olimpiada de la Tokio (dacă mai apuc!), corect? Ar fi un studiu interesant și pentru Guvern. Sunt convins că i-ar fi foarte util domnului prim ministru Cioloș, în acest moment. Sau dacă dumnealui î

îl are, să-l facă public. Ar fi best-sellerul anului, pariu?

Mai mult decât transparența în politică (sigur absolut necesară), tinerii noștri ‘frumoși’ (nu e mișto, parole d’honneur!, chiar mi-e drag de ei și trebuie sprijiniți, în câțiva ani chiar va fi țara lor, cu ei împreună vor trăi și copiii mei!) ar trebui să ceară transparență în administrație, aici e buba! Să știm și noi cine cu cine, cine și de ce, cine și cum, cine pentru cine, cine și unde, cine ce face, cine și… CINE? CE?

Dar să revin la rugby, anul 2002, ianuarie.

Problema echipamentului fiind rezolvată, a finanțării de asemenea (vă amintesc, DOAR fonduri proprii, sistemul MTS/CNEFS era cvasi-absent din ecuație), am purces la organizarea cantonamentelor, deplasărilor, transportului, cazării, etc.

Primele trei meciuri au fost în țară: Spania, Portugalia și Germania. Băieții erau motivați, antrenorii de asemenea, aveam de toate, vorba aceea: i-am făcut pulbere, scoruri de maidan. Era generația lui Balan, Tincu, Tonița, Petrache, Mitu, Gontineac, Vioreanu, Tofan care ajungea la maturitate. O echipă foarte bună. O mențiune pentru o inima mare: Tudor Constantin, paratrăsnetul din linia a doua. Punctul fix al echipei (când ai un punct fix…, nu-i așa?).

Trebuia să zburăm la Krasnodar și la Tbilisi, să câștigăm. Am câștigat, confortabil ambele meciuri, dar cu prețul a multe arcade sparte, entorse și alte trosneli. De fapt, doar așa se poate…

Am zburat cu un TU134 al lui CarpatAir, refăcut în mare lux, doar clasa business. Când am văzut însă postul de pilotaj, am avut impresia că sunt într-un film din al doilea război mondial… După întoarcerea de la Tbilisi (Shevarnadze a plecat la pauză, era 28-3 pentru noi, spunându-mi; not this time!), avionul a plecat să zboare prin Filipine sau Malaezia, se pare că încă mai este operațional!

Cu noi în deplasări au fost trei ziariști tineri: Ursescu, Chioțea și Enciu. Discreți, tot timpul ‘de bonne humeur’, au avut o contribuție interesantă și la viața grupului, dar și la succesul acestuia. Pe atunci nu erau așa de stresați, parcă erau ceva mai cool, sau nu dăduseră încă peste contexte sportive (și nu numai!) mai complexe, ca cel al lumii olimpice. Este adevărat, nici eu nu prea interesam cam pe nimeni atunci (poate nici acum, aș îndrăzni să sper!, judecând după faptul că media nu preia aproape deloc ce declar și ce scriu, doar n-o fi încă cenzură în România…! Îmi fac blog, Facebook, Twitter, m-am hotărât!), iar ei doar ce intraseră în sistemul de presă…

Munca oamenilor de teren din media este grea, fizic dar cred ca mai ales intelectual, psihic. Au totuși o mare răspundere, în principiu: să prezinte cât mai fidel ce văd, ce aud, adică ce se întâmplă, cât mai aproape de realitate. Obiectivismul este greu, foarte greu de păstrat, tentația lui ‘EU’ atunci când te adresezi lumii întregi fie prin cameră, fie în scris, trebuie că este uriașă. Nu-i invidiez deloc, trebuie să fie apăsător să te întrebi permanent pe tine însuți dacă ai spus sau scris cu adevărat ce trebuia (eu cred că cei mai mulți o fac).

I-am regăsit pe toți trei aici la Rio. M-am bucurat că i-am văzut, chiar dacă pot desluși în mod clar o presiune aproape imperceptibilă în felul lor de a fi. Să fie vârsta, experiența, responsabilitățile mai mari ca acum 15 ani (firesc)? Nu ar trebui să fie așa, ci contrariul. Le urez la toți trei numai bine.

Plec acum la recepția de la Casa Ungariei, este Ziua Națională a vecinilor noștri. Vine și Viktor ORBAN. Pe curând.

P.S.

1. Sunt sănătos tun, mulțumesc lui Dumnezeu.

2. Am scris eu însumi acest material și nu vreun expert în comunicare (deși am în societăți colaboratori în domeniu). Pot să-l reproduc și liber. Sorry!

3. Pentru cei din alte sisteme care chiar doresc schimbarea acestora: nu mai așteptați! lasați mănușile de velur deoparte, luați mănușile de box! de îndată ce veți fi identificați ca ‘agenți ai schimbării’, veți fi agresați și eliminați”