Pe timpul comuniștilor nu exista instituția creditului bancar în forma în care ea există acum. Oamenii s-au adaptat și au găsit o soluție simplă
Înainte de 1989, și chiar în următoarea decadă, singura bancă din România care se adresa cetățenilor simpli era CEC-ul. Mai exact Casa de Economii și Consemnațiuni, transformată, de curând în CEC Bank. Mai era și Casa de Ajutor Reciproc, dar și aceea percepea o taxă substanțială pentru sărăcia generalizată. Dacă oamenii aveau nevoie să cumpere un aragaz, frigider, televizor, mobilă sau alte agregate casnice, și n-aveau banii necesari, erau nevoiți să se împrumute de la prieteni, cunoștințe sau rude. Care, la rândul lor n-aveau prea mulți bani, că veniturile erau mici. Dar ingeniozitatea națională a găsit o formă de creditare rudimentară, dar de mare folos pe acele timpuri. Așa-numitul „CAR țigănesc”. Cum funcționa? Simplu. La serviciu, sau în cercul de prieteni și rubedenii se identificau patru-cinci persoane serioase și solvabile. Apoi, se convoca o întrunire și se stabilea suma pe carefiecare „deponent” o băga în „fondul de rulment”. De regulă, nu era vorba de bani mulți, cam o mie de lei de căciulă. Regula era una singură. La cinci participanți se strângeau, într-o lună, 5.000 de lei. Banii aceia îi lua unul singur. Apoi, prin tragere la sorți, venea rândul celorlalți. Practic, patru luni cotizai la „fond” și în a cincea tu erai beneficiarul. Fără rate, dobânzi, ROBOR și alte taxe și impozite. Simplu ca bună ziua. De ce i s-a spus CAR Țigănesc? Mister! Probabil că așa procedau conaționalii noștri în vremurile în care băncile nu se adresau decât celor care vehiculau sume importante și nu oamenilor de rând.
Recomandările noastre
