Eram în sala de așteptare la o companie furnizoare și așteptam să clarific ceva legat de contract.

 Lângă mine, e o mamă și fetița ei, cam de 5 ani.

- Mamă, eu sunt frumoasă?

- Sigur că ești.

- Sunt deșteaptă?

- Ești.

- Și tu ești fericită că eu sunt frumoasă și deșteaptă?

- Sigur că sunt. Dar, în primul rând, sunt fericită că ești copilul meu.

- Dar dacă ai avea un copil urât și prost, ai mai fi fericită?

- Aș fi.

- Atunci, mami, nu vrei să o iei copilul tău și pe Maria? Mama ei a spus că e urâtă și proastă și cred că mama ei e nefericită. Și eu și femeia am tresărit. Ea, care-i dădea răspunsurile mecanic, parcă s-a trezit.

- De unde ai dedus tu toate astea?

- Am auzit-o pe mama ei, pe scară, când îi spunea asta unei doamne.

- Maria este o fetiță bolnavă, dar mama ei o iubește. Ochii fetiței s-au umplut brusc de lacrimi.

- Nu o iubește. De ce nu vrei să fie copilul tău, să o iubești ca pe mine?, a suspinat ea. Privirea mea s-a intersectat cu cea a mamei, amândouă uimite. I-a venit rândul la ghișeu, a prins-o pe fetiță de mână și i-a zis:

- Haide, că ne-a venit rândul. Și-a luat păpușa suspinând, a făcut doi pași, a întors capul și mi-a spus cu o șoaptă disperată: Nu o iubește, să știi. Am privit-o pe fetiță, cât de deznădăjduită pășea pe lângă mama ei și am realizat că tocmai am fost martora unei lecții de altruism cum rar se poate vedea.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.