Nu are mâinile muncite, chiar dacă e sculptor. Zice că preferă să-și julească capul mai curând ca brațele. Se întreabă zâmbind dacă ar trebui să mai facă monumente cu care să înnobileze străzile sau parcurile, ori să le pună direct pe Facebook. Până la liceu nu mai văzuse statui în afară de bibelourile mamei, însă după perioada studiilor a trăit boierește din artă. Acum, este implicat într-un proces cu Primăria Bucureștiului, scandal din cauza căruia nu a putut să monteze, de Centenar, Monumentul Marii Uniri din Piața Alba Iulia. El este Ioan Bolborea, cel care a turnat, printre altele, „Căruța cu paiațe” din fața Teatrului Național București

Sculptorul de 65 de ani locuiește pe o stradă uitată de lume, care străbate un câmp din Giulești. De cum intri pe poarta maestrului, în fața privirii se înfățișează mai degrabă un imens atelier, un soi de șantier cu turnătorii și cuptoare. Nu tu gazon, nu tu grătar, nu tu leagăn, deși curtea are dimensiuni impunătoare. Peste tot dai de statui de bronz, portrete, diferite prototipuri, încercări, rămășițe. „Trei viziuni diferite, dar și un punct comun: expresionismul!”, explică Ioan Bolborea în dreptul unor lucrări: un Eugen Ionescu plăsmuit de el însuși, pictorul Corneliu Baba reprezentat în bronz de Geta Caragiu și un Țuțea semnat de Vasile Gorduz. Curtea este dominată însă de statuia lui Constantin Brâncoveanu. „Una la fel, de fapt prima, am făcut-o în 2018. Stă și acum într-o magazie în loc să fie montată la Mogoșoaia. Îl așteaptă pe Godot! Asta este numai răutatea Primăriei și a funcționarilor publici!”, se aprinde artistul.

„Până nu pleacă Firea, n-am nicio șansă cu Monumentul Marii Unirii”

Întrebat când va termina Monumentul Marii Uniri, imensa semisferă înaltă de optsprezece metri care trebuia amplasată, cu ocazia Centenarului, în Piața Alba Iulia din București, ma- estrul nu ezită: „Eh, când e gata?! Poți să mă-întrebi când începe! Dar nici măcar atât nu știu. Sunt în proces acum, am câștigat prima fază, când Primăria Capitalei m-a dat în judecată, că nu mai voiau să mă plătească, deci să se țină de cuvânt”. În 2007, când s-a făcut concursul pentru acest monument, Ioan Bolborea l-a câștigat. Cele două contracte pe care le-a semnat au fost făcute de un juriu de specialitate, condus de istoricul Răzvan Theodorescu. Nu a putut să se pună pe treabă ca lumea, că venise Oprescu la conducerea Primăriei și nu l-a interesat povestea cu sculpturile. D-abia când s-a apropiat momentul Centenarului, PMB s-a decis să facă trei monumente: Ferdinand în Piața Victoriei, I.C. Brătianu la Universitate și Monumentul Marii Unirii la Piața Albă Iulia. „Deodată, după șase luni de muncă, începusem deja treaba, Firea a ieșit la televizor că, vezi Doamne, nu mai vrea să facă acest monument, nu a spus din ce cauze, nu m-a primit la nicio discuție, doar a ieșit în presă să zică că eu introduc în materie, în turnări - în statuia Împăratului Traian cu lupoaica – mai multă alamă decât bronz sau numai alamă. Ceea ce o minciună! Și dacă ar fi fost așa, alama e la fel ca bronzul, adică nu e mai ieftină, la bază tot cupru are. Eu combin alama și bronzul, pentru că așa este normal, alama este mai fluidă și ia amprenta foarte bine, iar bronzul se patinează foarte frumos. Dar asta e problema mea! Nu scrie în contract ce materiale, cât d-ăla, cât d-ăla! În sfârșit, acum aștept rezultatul judecății și să plece Firea de la Primărie, ca să pot să continui. Cît mai are mandat nu am nicio șansă. Eu am început lucrarea pe banii mei”, a declarat, pentru EVZ, Ioan Bolborea.

Când o poartă se închide, alta se deschide

În prezent, artistul a început și alte lucrări. Doar ce a terminat un monument la Brașov, statuia fraților Lapedatu, doi gemeni din Brașovul Interbelic, unul ministru al Culturii vreme de 14 ani, dar și președintele Academiei, celălalt bancher renumit și în cele din urmă Guvernator al Băncii Naționale. „Ei s-au ocupat și de problema tezaurului, și cel din Rusia, și cel de la Tismana. Cam trei metri înălțime are fiecare personaj. Între frați am pus o compoziție, pentru că trebuia să existe o legătură, o comunicare. A durat un an și ceva de zile lucrarea, pe care apoi am montat-o într-un parc din fața liceului Andrei Șaguna. Acum știți cum se leagă lucrurile, într-o parte se închide o poartă, în altă parte se deschide. Se deschide spre Brașov și mie îmi place că se întâmplă așa, pentru că eu sunt brașovean de fapt. Acolo am făcut școala generală, acolo am făcut și liceul. La doi pași de monument am învățat. Niciodată nu îmi închipuiam că peste ani de zile voi dezveli aici o statuie”, a povestit modelatorul. Următorul monument pe care îl va realiza este închinat revoluționarilor din 1987. ”Am fost în weekend, m-a invitat Primăria, cu consilieri, revoluționari, am prezentat o schiță și au fost de acord cu ea”. Are trei elemente principale: un soclu rotund pe care vor fi scrise numele revoluționarilor, apoi o cupolă de bronz care se fisurează. Din ea ies niște raze de lumină, adică speranța că blocul comunist crapă, iar deasupra niște elemente decorative care sugerează stema Brașovului, o coroană și un trunchi de copac. „Sper ca în doi ani de zile să fie gata, va avea în jur de șase metri înălțime, un diametru cam la fel, va fi o lucrare destul de impunătoare, pe locul unei troițe, unde au început brașovenii să strige «Jos Ceașescu, jos comunismul!>>”.

„În afară de bibelourile mamei nu mai văzusem eu sculptură”

Camera de zi a maestrului este ticistă cu statuete, sute de DVD-uri cu filme istorice, obiecte de artă și cărți. Așezat la biroul impozant, din lemn masiv, deasupra căruia tronează un tablou, începe să-și povestească copilăria. Când a intrat la Arte Plastice, dacă desen și pictură mai făcuse cât de cât, de sculptură nu știa nimic. În afară de bibelourile mamei sale nu mai văzuse sculptură până atunci. La prima oră, avea cu un grec refugiat, profesor cu probleme politice, acesta le-a zis „Hai să vedem fiecare ce știți să faceți!”. Și le-a dat tema „maternitate”, iar după patru ore a venit timpul să discute fiecare lucrare. Și i-a venit rândul, iar profesorul i-a zis: „Eu văd și știu că tu nu ești din clasa a cincea aici, dar să știi că e foarte slabă lucrarea, mai mult de nota 3 nu pot să-ți dau”. „Cândam auzit atunci, îți dai seama... mai ales că mi-a zis cât de valoros sunt! La care eu: «Dom’ profesor n-am sculptat niciodată, nu știu despre ce e vorba, lăsați-mă să vin la ore!». Omu’ a înțeles și încet-încet am început să evoluez”.

Când, în trimestrul doi, a venit un alt profesor, Codre Florin, cel care a făcut ecvestra din fața Muzeului Național de Artă al României. „Și-a venit el, terminase facultatea, un tip înalt, cascador, vedetă, toate profesoarele și elevele erau înnebunite!”, mărturisește Ioan Bolborea. În sfârșit, le dă o temă, nu prea știa profesorul nivelul elevilor, și îi pune să facă un portret, care, în mod normal, se face prin clasa a unsprezecea, a doisprezecea. „Până atunci nasul, ochii, la astea lucrezi. Și ne-a dat tema asta și m-am pus să fac o căpățână și un gât. Capul rotund, gâtu’, un ochi, o ureche, gura, nasul, dar doar pe o parte! Nici nu se face așa măcar, când lucrezi la ochi, îi faci pe amândoi, dar ce știam eu?! Mă rog, ajungem la discutiile despre fiecare lucrare. Eu o pusesem cu profilul la vedere, dar să nu se observe că pe partea cealaltă nu am ochi, urechi. Când ajunge la a mea, întreabă a cui e lucrarea, nimeni nu zice nimic, «Domne, a cui e lucrarea?», insistă din nou, la care eu «Aolooo».Îl pune să o învârtă, tânârul Bolborea începe să o răsucescă, proful nu zice nimic, mai stă, se uită din alt unghi, iar apoi spune: „Da, băiatul ăsta are stofă de scultptor!”. Artistul se aștepta să îl dea afară, chiar dacă nimerise bine volumul capului, al gâtului, proporțiile. „Rezolvasem intuitiv și din frică! Măcar să se vadă capul și gâtul! Dar tocmai asta a fost important!”, povestește Ioan Bolborea. Vorbele astea au căzut ca un trăznet pentru el, dându-i multă încredere. Acesta a fost punctul de pornire, izbucnirea, apoi tot liceul a fost printre cei mai buni. După aia au început premiile.

„Păi, ce vrei? Să pun două bețe ca să arăt personalitatea acestor oameni?”

Întrebat cum își descrie propria artă, maestrul spune că pentru el este o necesitate, o expresie a ceea ce vrea să facă el în viața asta. „Eu când lucrez, fac de atâtea ori un personaj încât intră în mine. După ce îl fac de nu știu câte ori și îl știu pe de rost, d-abia atunci știu să-l interpretez într-o formă finală. Trebuie efectiv să intre în mine, apoi să mă joc, să scot maximul din punct de vedere artistic”, declară Ioan Bolborea. Imediat adaugă că intră destul de ușor în caracterul unui personaj și că de aceea îi place să lucreze figurativ. „Sigur că acum nu mai e la modă, ăștia mai răzvrătiți țipă tot timpul «Ce atâta figurativ?» Nu! Are și figurativul rostul său, dar ca orice lucru care se dezvoltă în țara asta, cu 50 de ani întârziere, e năvală! Se bagă, mai ales, ăștia criticii, e perioada lor, artiștii parcă nici nu mai contează. Curatorii, formatorii impun povestea cu arta conceptuală și d-asta s-a ajuns unde s-a ajuns. Niște șmecheri d-ăștia se întrebau retoric pe la T.V. dacă ne întoarcem la figurativ? Păi, ce vrei? Să pun două bețe ca să arăt personalitatea acestor oameni?”

„Beau 50 de pahare de vin!”

Maestrul este deja un „clasic” contemporan în ceea ce privește monumentele Bucureștiului. Știut fiind obiceiul lui Balzac, să bea câte 40-50 de cești de cafea pe zi, că altfel nu putea să scrie, Ioan Bolborea zice că are și el un soi de ritual: „Beau vreo50 de pahare de vin. Dar de supărare sau de bucurie!”, exclamă artistul, în timp ce arborează un zâmbet până la urechi. Îi place să se apuce de treabă de dimineață, pe la opt și jumătate, lucru de care se ține până când ceasul bate ora două. Înainte, când ducea, lucra mai mult. După, face o pauză. „Când obosești, strici!”, râde artistul. Apoi, seara, se duce din nou, dar preț de o oră cel mult, să vadă ce a rămas nerezolvat, să retușeze puțin. Imediat adaugă că, pentru el, o zi productivă e una în care descoperă ceva nou: „De fapt, asta e frumusețea artei: să descoperi în lucrarea respectivă lucruri noi, elemente de expresie, de limbaj plastic, să le descoperi în propria ta lucrare. Poate ai vrut intuitiv, dar nu știai cum să faci! Și la un moment dat apare o sclipire, când vezi ceea ce de fapt ai vrut, dar nu știai cum să faci. Atunci, citești lucrarea respectivă ca și cum ai citi o carte pentru primaoară- ăsta e un lucru formidabil! O zi proastă este o zi de rutină în care lucrezi, și nu numai că nu-ți iese nimic, dar mai și strici!”

Eugen Ionescu, lăsat cu mâna în aer

De-a lungul discuției, artistul evocă un episod tragi-comic. Oficialii de la Slatina voiau să facă un Eugen Ionescu. Și lui i-a plăcut un Eugen Ionescu, pe care l-a făcut sprijinindu-și mâna pe o balustradă, precum cele din balconașele pariziene. Dar nenorocirea este că, între timp, au furat țiganii gardul pe care scriitorul se sprijinea. „În parc păzit! Au venit la gardian și i-au spus «Șefu’, ne-au trimis de la Primărie să luăm gardu ăsta și să-l ducem de aici». Și uite așa, de zece ani, scriitorul stă cu mâna în aer. Vreau să le duc gardul, că l-am făcut din nou, dar n-am cu cine să mă înțeleg. La început le-am cerut niște bani, dar acum le-am spus «bă, fraților, fără bani, doar veniți, îl luați și îl puneți». Nici pe degeaba nu vor!”, conchide artistul.