Capitala portugheză a răsucit într-un ghem multicultural firele înnodate ale unei istorii pestriţe şi ale unui prezent cosmopolit.

Când faci cunoştinţă cu Lisabona, rişti să fii sedus de natura sa metisă şi de zâmbetul ei fotogenic. Şi să-ţi doreş ti o nouă întâlnire pentru a-i mai descâlci un pic firea întortocheată.

Pesemne că şi pe vremuri locul avea un chichirez. Celţii, fenicienii, romanii, vizigoţii (ulterior creştinaţ i) şi maurii au pus pe rând stăpânire pe malul drept al fluviului Tejo, unde estuarul se îngustează înainte de întâlnirea cu Atlanticul. Încurajată de clima cumsecade, Lisabona a urcat pe coline, a coborât în jurul lor, iar când creştinii şi-au recucerit teritoriul, în secolul al XII-lea, cele patru veacuri de dominaţie maură săvârşiseră deja o parte din labirintul de străduţe în pantă de astăzi.

Privite dinspre port, acoperiş urile clădirilor sunt treptele roşii ale unei scări înălţate către castelul Sao Jorge. De aproape, imaginea este înveselită de rufele întinse la uscat, din case fără balcon sau cu balcon inutil de mic, pe deasupra trecă- torilor. Şi este uşor posomorâtă de unele faţade lăsate de izbelişte după căderea regimului fascist, care îi obliga pe proprietari să le zugrăvească o dată la doi ani.

În şirurile de clădiri iese în evidenţă şi câte o faţadă acoperită cu o faianţă albă cu desene albăstrui („azulejos“), născocire portugheză. Spre castel, zdrăngăne nervos tramvaie scurte, galbene sau roşii, modele nostime de la începutul veacului trecut, pe traseele înfiin- ţate îndeosebi pentru vizitatori.

Pentru puştii pasionaţi de skateboarding, aici ar părea să fie paradisul. Înclinările cuminţi ori abrupte ale Lisabonei sunt tocmai bune pentru „placă“. Multe dintre trotuarele şi străzile metropolei sunt pavate cu piatră, care mai taie din avânt, însă există şi porţiuni cu asfalt, fără zgâlţâieli. Albeaţa de oraş arab

Pe chipul Lisabonei sunt vizibile şi trăsăturile maure. Faţadele în nuanţe deschise, mai ales de culoarea untului (pe care multe crâş- me portugheze îl servesc înaintea felurilor comandate) şi piatra cubică alb-gălbuie şlefuită de promenadele localnicilor ori de paşii înfometaţi ai turiştilor sunt completate de taxiurile vopsite aproape toate în crem - majoritatea, Mercedesuri băţoase din anii ’80. Cele două poduri

Autostrăzile şi şoselele care încolăcesc Lisabona sunt dublate de o eficientă reţea feroviară, practică pentru turistul dornic să inspecteze şi staţiunile din apropiere. Ţesătura de drumuri este întregită de două impozante poduri peste fluviu: „25 Aprilie“ (fost „Salazar“ şi ridicat de americani în 1966 după modelul „Golden Gate“ din San Francisco) şi, în amonte, imensul „Vasco da Gama (dat în folosinţă în 1998), lung de 17,2 kilometri.

Peste „25 Aprilie“ se află oraşul Almada, cu un alt labirint de stră- duţe cu suişuri şi coborâşuri. Ca şi-n Lisabona, există case cu uşi incredibil de scunde şi de înguste, imposibile pentru musafirii corpolenţi. Unii localnici văd în acest fapt un semn că, în urmă cu câteva generaţii, portughezii erau mai degrabă mărunţei. Din „Elevador panorâmico“, liftul situat în Almada, pe malul stâng al fluviului, capitala de vizavi se prezintă impecabil, ca într-o carte poştală. Reperele manueline şi cartierele noi

Şi în arhitectura Lisabonei, maurul şi-a făcut datoria. A influenţat semnificativ şi găselniţa portughezilor din secolele XV-XVI: stilul manuelin, dezvoltat pe structuri gotice împodobite cu sculpturi, premergător al barocului.

Mosteiro dos Jeronimos, mă- năstirea cu o biserică magnifică, Turnul Belem şi Gara centrală Rossio sunt trei capodopere albe de pe care cu greu poţi să-ţi alungi privirea. Cartierele noi sunt un poligon pentru experimentele primejdioase ale arhitecţilor. Multe construcţ ii sunt ridicate pe fâşia îngustă dintre kitsch şi artă, dar aproape toate au grijă să respecte silen- ţios cromatica oraşului. Imigranţii, inclusiv de la noi

Legăturile Lisabonei cu fostele colonii sunt încă puternice. Africani din Republica Capului Verde, Angola, Guineea-Bissau, Mozambic, Sao Tome şi Principe, asiatici din Timorul de Est, India şi Macao mişună prin fosta capitală imperială. Iar brazilienii sunt acum jupânii unei mulţimi respectabile de restaurante. La terase au ajuns să cânte în spaniolă şi câţiva rromi de pe la noi.

La finalul unei reprezentaţii, în timp ce acordeonistul îşi împunge başii pentru a servi un fundal sonor, vocalistul îşi scutură stăruitor tamburina pe la fiecare masă în aşteptarea răsplatei, spre disperarea ospătarilor. Şi mai insistenţi sunt vânză- torii indieni de trandafiri roşii. Vin sistematic, unul la o jumătate de oră, cu un buchet şi încearcă să atragă atenţia cu o jucărie care produce zgomote stridente sau care poate să danseze pe masă, printre farfurii şi pahare. Fado, muzica nenorocului

Dinspre colonii, nu se ştie exact de unde, a acostat şi fado (în portugheză, soartă), muzica devenită parte din faima Lisabonei. Inventatoare i-au fost, se spune, prostituatele pornite să-şi despoaie sufletul. Fado evocă fericiri năruite, calamităţi amoroase, însă a căpătat şi o ramură populară, mai ritmată, în care, de pildă, un marinar îşi anunţă plecarea pe ocean.

O formaţie de fado trebuie să includă, pe lângă solistul vocal, cel puţin o chitară portugheză (seamă nă cu o mandolină a cărei cutie de rezonanţă a fost turtită) şi o chitară clasică sau un contrabas. Cântăreţii din cluburi, premianţi ai concursurilor locale, nu folosesc microfonul.

Mai apreciaţi sunt vârstnicii, fiindcă, în comparaţie cu tinerii lor confraţi, se presupune că au suferit mai mult în viaţă. Intelectualii pretenţioşi clasifică fadoul din Lisabona drept un fenomen periferic, fără intersecţii cu arta.

Şi elogiază stilul dezvoltat de studenţii din Coimbra, a cărui temă principală este relaţia cu Dumnezeu. „Coraçao“ (în portugheză, inimă) pare să fie cuvântul cel mai des auzit în fado. De „coraçao“ ţine şi plecarea din Lisabona. Lasă o dâră de nelinişte şi de speranţă, precum un vapor care iese din estuarul fluviului şi se micşorează în Atlantic.

NU RATA

Castelul Sao Jorge. Bătrânul şi austerul castel înfipt în vârful celei mai înalte coline a oraşului oferă, printre meterezele sale maure, o privelişte excelentă a întregii capitale portugheze.

Dacă urci în turn, ai impresia că poţi privi de sus avioanele care coboară încontinuu pe deasupra Lisabonei înspre aeroport. În acest castel, în 1498, Regele Emanuel I i-a făcut o primire triumfală navigatorului Vasco da Gama, după descoperirea drumului maritim către India.

Muzeul Calouste Gulbenkian. Deţine o lăudată colecţie de artă orientală, comori ale civilizaţiilor greacă şi romană, cristaluri Lalique şi exponate de artă europeană medievală şi modernă.

Oceanarium. Aici pot fi văzute aproximativ 8.000 de specii de animale şi în jur de 500 de specii de plante.

Cascais este o superbă staţiune de pe ţărmul Atlanticului. Porumbeii de aici sunt atât de familiarizaţi cu oamenii încât trebuie să-i fereşti când te plimbi pe străduţele înguste sau când, aflat pe scaun la o terasă, îţi mişti picioarele în căutarea unei poziţii mai comode.   În „ţarcul“ rezervat iahturilor, deseori pot fi văzute de aproape grupuleţe de peşti şi peştişori, cu dorsalele ieşite din apă. Din Lisabona se ajunge în 35 de minute cu trenul (un fel de metrou de suprafaţă), din staţia Cais do Sodré (nu o confundaţi cu staţia de metrou!). Preţul biletului este de 1,60 de euro.

Înainte de Cascais, trenul opreşte într-o staţiune renumită mai ales pentru circuitul său de Formula 1: Estoril, loc în care s-a desfătat ani la rând şi regele Carol al II-lea. Din Cascais poate fi făcută şi o vizită la Sintra, superba fostă reşedinţă de vacanţă a monarhilor portughezi, situată în apropiere.

RECOMANDĂRI > În timpul unui spectacol de fado este impusă o linişte solemnă. Traficul din club, între sala de mese şi anexe, este întrerupt până la primele aplauze, care marchează finalul cântecului şi aparţin de obicei altor interpreţi, aşezaţi la una dintre mese. Este bine să rezervi în plus aproximativ zece euro de persoană, pentru că pe nota de plată este probabil să apară, după felurile de mâncare şi băutură servite, şi „Fado“.

> Există destui taximetrişti care „uită“ să dea drumul aparatului de taxat când pornesc spre destinaţ ia solicitată. Dacă nu intervii, suma cerută la finalul cursei va fi întotdeauna mai mare decât ar trebui, de obicei cu trei-patru euro.

> Dacă vrei să nu ai de-a face în niciun fel cu traficanţii de substanţe interzise, evită să te plimbi seara pe Rua Augusta în zona portretiştilor, în apropiere de arcul dinspre Praça do Comércio.