Nefericirea lui Alecsandri a fost şi rămâne faptul că este comparat mereu cu Eminescu. Comparaţia nu-i este, după cum se ştie, favorabilă. O altă generaţie poetică, o altă sensibilitate, o altă cultură şi, în primul rând, un cu totul alt limbaj poetic. În generaţia sa (generaţia de la 1850), Alecsandri a fost – alături de Bolintineanu – un model poetic pentru tinerii care voiau să se afirme în literatură.

După apariţia Epigonilor (1870), primul poem cu adevărat eminescian, reputaţia poetului Doinelor şi Lăcrămioarelor scade şi aşa se va întâmpla, în continuare, până azi – notează Eugen Simion în introducerea primelor două volume dedicate lui Vasile Alecsandri, editate, recent, de Fundația Națională pentru Știință și Artă, sub egida Academiei Române, într-o elegantă colecție ce fură din strălucirea Pleiade(lor) franțuzești.

De ce am ales să prezint această bijuterie-pereche aici, în cadrul rubricii O carte pe săptămână?

Coleg, la Paris, cu domnitorul Cuza

Valoarea acestor prime două volume închinate lui Vasile Alecsandri (vor fi urmate de altele, încă opt, dacă nu mă înșel) sau cel puțin scânteia, noutatea, cârligul nu țin de sferele liricii (desuete), ci, mai degrabă, de cele ale istoriei noastre, pentru că, să nu uităm, colegul lui Alexandru Ioan Cuza și al lui Ion Ghica la școlile din Parisul secolului al XIX-lea a avut un rol important în formarea României moderne.

Dar nu acest amănunt biografic voiam să-l evidențiez. Ci altul, unul prea puțin cunoscut, deci, valoros.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE