În stilul său efervescent și cuceritor, Dan C. Mihăilescu mi-a spus odată că se bucură și dacă aude că în România s-a construit o cișmea nouă. După ce am rîs, mi-am dat seama că are dreptate într-un chip profund. Sîntem, în fond, țara Meșterului Manole, cel care înfrunta fatalitatea devenită parabolă a destinului nostru național: ce se construia într-o zi, se surpa imediat, în noaptea ce urma. Rămîne un mister ce anume surpa construcția. În versiunea dramaturgică pe care Lucian Blaga a dat-o mitului, starețul Bogumil îi explică lui Manole în chip mistic cauza surpărilor: este ”cea dîntîi beznă” ce iese de supt vremi cînd vrea ea. Această ”cea dintîi beznă” operează uimitor de eficace în noi pînă azi.
Simt, însă, nevoia imediată a unor precizări. Deși sîntem de acord că nu vocația construirii este trăsătura noastră cea mai pregnantă, sîntem fuduli din cale-afară în privința asta. Încă persistă mîndria imenselor lucruri contruite sub Ceaușescu: canalul Dunăre – Marea Neagră, Casa Poporului, sute de mii de apartamente în blocuri de locuit pe tot cuprinsul țării. Poate că în metri pătrați construiți s-a făcut mult, dar tot sub ”cea dintîi beznă” s-a lucrat din moment ce s-a contruit prost, urît și ineficient. Cel puțin cazul Casei Poporului e emblematic. Ea este mai curînd o povară decît o ”facilitate”. Costă enorm și e foarte puțin utilizabilă. Acum o folosim pentru că realmente nu avem altă variantă, dar în termenii cost/beneficiu ea este un dezastru, un imens faliment. În privința sfertului de veac scurs de la Revoluție încoace, iarăși, nu avem mare lucru de raportat. S-a construit multă suprafață și s-a ameliorat, într-o mică măsură, arhitectura generală. Dar tot e prea puțin ca să vorbim despre înfrîngerea ”beznei celei dintîi”.
Peste acest palmares istoric a venit, zilele trecute, o veste: s-a inaugurat primul teatru construit în București, de la zero, după 1989, anume pentru spectacole muzicale. Este vorba despre sediul Operetei bucureștene, instituție care itinerează pe te miri unde din 1986, de cînd sediul ei istoric a fost demolat de Ceaușescu pentru a face loc nebuniei sale numită ”Centrul Civic”, din jurul nebuniei nebuniilor numită ”Casa Poporului”. Statul român a putut da Operetei un sediu abia 29 de ani după ce i l-a demolat. La noi, așa sînt toate bucuriile, vin și cu un pic de iritare. Te bucuri că ai un nou teatru muzical, dar te iriți că e abia primul după 1989. Te bucuri că Opereta are, în sfîrșit, sediul ei, dar te întristezi cînd îți dai seama că îl are după 29 de ani.
De-acum înainte, cînd vom spune ”Opereta”, ne vom gîndi la sala din spatele Bibliotecii Naționale, de la intersecția bulevardelor Octavian Goga și Mircea Vodă. Construcția a durat 3 ani, a costat peste 8 milioane de euro (fără TVA) și are 7500 mp utili. Sala de spectacol are 550 de locuri. Evident, teatrul are tot ce-i este necesar, de la spații de repetiții, ateliere, depozite, cabine, scena are dotări de top (raportat la mijloacele noastre, nu comparați cu ceea ce știți că e la Londra sau la New York), iar foaierul este agreabil amenajat. Știu, arhitectura exterioară a clădirii a generat deja obiecții. Ministrul Vulpescu a numit-o ”futuristă”. L-aș îndemna să mai deschidă cîte un album de arhitectură. Nu e deloc ”futuristă”, este exact o arhitectură modestă, excesiv de utilitară, un fel de Bauhaus obosit. Este, dacă vreți, ilustrarea perfectă a replicii date celebrului ”less is more” al lui Mies van der Rohe de cei care-l critică: ”less is bore”. Discuția este, însă, închisă de o declarație mai veche a lui Kelemen Hunor (el era ministrul culturii cînd a început lucrarea): ”Nu puteam face altceva cu banii pe care i-am avut”. Fatalitatea românească eternă: nu avem niciodată bani suficienți.
Dar, dragii mei, dacă ne bucurăm cînd se construiește o cișmea, e firesc să fim entuziasmați pînă la euforie cînd se construiește un teatru. Iar entuziasmul este cu atît mai legitim cu cît primul spectacol jucat pe noua scenă a fost o deplină reușită. Despre asta, mîine.
Recomandările noastre
