Scriitoarea in varsta de 76 de ani i-a sedus pe criticii literari cu cartea "Capricii periculoase".

Scriitoarea Nora Iuga, proaspat intoarsa dintr-un turneu de lecturi publice in orase precum Luxemburg, Berlin, Varsovia si Sofia, povesteste despre succesul pe care l-a avut in Germania.

Aici i-a aparut recent antologia de versuri „Capricii periculoase” („Gefarliche Launen”), primita foarte bine de criticii literari germani.

Scriitoarei i-a fost acordat anul acesta si premiul „Friedrich Gundolf”, din partea Academiei Germane pentru Limba si Poezie din Darmstadt pentru promovarea literaturii germane in lume. Nora Iuga a tradus carti ale autorilor germani, printre care si cinci volume de Herta Muller, dar preferatul ei ramane Gunter Grass.

Recent, romanul ei „de sertar” din ultimii ani ai regimului comunist, „Sapunul lui Leopold Bloom”, publicat pentru prima oara in 1994, a fost reeditat de Editura Polirom.

EVZ: Ati avut recent un turneu de lecturi, un premiu si o antologie aparuta in Germania. Cum s-a intamplat totul? Nora Iunga: A fost cel mai fast an din viata mea. Iata, am luat un premiu foarte mare, care ma onoreaza, „Friedrich Gundolf”, acordat de Academia din Darmstadt.

Inainte de acest premiu mi-a aparut o antologie selectiva din toate volumele. Intr-o luna si jumatate de la publicarea ei, mi-au aparut 16 cronici scrise de cei mai buni cronicari de poezie de acolo in publicatii ca „Frankfurter Algemaine Zeitung”, „Freitag”, „Stuttgarter Zeitung”.

Insa canalele de transmitere a evenimentelor care li se intampla romanilor in strainatate ori sunt cam astupate, ori cei din tara nu se intereseaza, din cauza asta in Romania nu se stie absolut nimic.

Nu stiu de unde aceasta indiferenta. Atunci iata-ma pusa in aceasta situatie penibila de a ma lauda eu cu triumful din Germania. Eu nu as fi visat niciodata ca, la 76 de ani, sa fiu numita in aceste cronici „o mare poeta europeana”.

In ce orase din Germania ati avut turneul?Am avut trei lecturi la Berlin, apoi doua la Stuttgart, una la Frankfurt, la Wörlitz, la Munster, unde mi-a placut cel mai mult. Este un orasel plin de verdeata, cu parcuri uriase, cu acea catedrala care are legendele ei uluitoare.

Orasul e plin de bucurie, asa cum n-am mai vazut in nici o tara pe unde am umblat. Se canta, se danseaza pe podiumuri si scene improvizate, e o viata de noapte pana la ziua si enorm de mult tineret. Cred ca acolo am dat pe putin 30 de ani jos de pe mine.

Ce v-a bucurat mai mult: premiul sau cronicile? Bucuria mea imensa a fost ca acei critici literari care au scris despre carte au inteles atat de bine ce vreau sa spun eu in poeziile mele. In Bucuresti, foarte multi critici care mi-au facut cronici favorabile nu prea au inteles ce spun.

Ma intreb atunci daca vorbesc eu pasareste sau pregatirea criticului literar roman n-a ajuns inca la nivelul de intelegere a altor genuri de scriere, cu care sunt mai putin obisnuiti.

Cum sunt lecturile publice in Germania? Acolo exista o traditie si au un public initiat, care pricepe si caruia ii place sa asculte poezie, exact cum este un public care merge regulat la teatru. Se plateste bilet de intrare, se sta in sali de teatru, intr-o catedrala sau intr-o cafenea eleganta, chiar in aer liber. O lectura in Germania este un spectacol grandios si nu de azi, de ieri, ci chiar de la inceputul secolului 20.

Din care scriitor german ati tradus cu cea mai mare placere? „Toba de tinichea”, de Gunter Grass, m-a aruncat intr-o stare de beatitudine, aproape de transa. N-am simtit nicio clipa ca traduc, ci permanent am fost convinsa ca eu scriu acel text.

M-a prins foarte tare din doua puncte de vedere: unul didactic si altul de temperament. „Toba de tinichea” este o aproape indispensabila scoala de proza. As pune-o alaturi de „Ulise” de Joyce. Apoi mi-am dat seama ca ma regasesc temperamental in Gunter Grass, pentru ca are nebunie, dinamism, sete de viata, forta.

REEDITARE Cartea „de sertar” din comunism Despre „Sapunul lui Leopold Bloom”, Nora Iuga spune ca este cartea ei de sertar. A scris-o intre 1986 si 1989 si a propus-o la Cartea Romaneasca, desi stia ca nu are sanse sa treaca de cenzura.

„Am vrut sa las o marturie despre viata pe care am trait-o eu”, povesteste Nora Iuga. Despre viata ei in comunism, scriitoarea spune nu a fost chiar atat de rea. Ea vorbeste despre sotul, poet si el, George Almosnino, „cu care m-am inteles nemaipomenit” si despre fiul lor, balerin la Opera Romana.

„Am dus o viata fericita, eram tineri, beam votca si citeam literatura, ne duceam la 2 Mai, faceam nudism si dadeam dracului politica”, isi aminteste scriitoarea. Cele mai mari suferinte i le-a provocat cenzura: „Din „Piata cerului”, in 1986 mi s-au scos 40 de pagini”.