Noi avem Farmazon, voi n-aveți…

Trăiam hrănindu-ne cu cărți și visând alte lumi.

Erau și atunci denunțuri. Pe baza lor au fost distruse viețile multor oameni. Pe baza lor eram chemați la Securitate. Dar ușurința cu care se recurge azi la folosirea  acestor mizerii umane - denunțătorii -, ușurința cu care sunt ridicați la rangul de eroi este pe cât de grețoasă, pe atât de degradantă. Măcar pe vremea Securității lui Ceaușescu despre acele gunoaie umane nu se vorbea deloc. Sau, dacă se vorbea, în șoaptă, erau doar avertizări, însoțite de dezgust și scîrbă. Acum sunt lăudați.

Apariția ”avertizorului de integritate”, via Bruxelles, ne arată cât de jos am căzut… Faptul că acceptăm, ”la ordin” printre noi astfel de forme de viață puturoase, și complexate, pentru care denunțul este chiar modul lor de a lupta cu ceilalți, de a-și distruge dușmanii sau de a se răzbuna pe cel care îl urăște și invidiază, ne așează mult sub regnul animal, de-a dreptul între viermi.

Mă uit la jurnalele tv și văd entuziasmul știristelor și știrilor în care inevitabil apare un ”turnat” și un ”turnător”, cobor la cafenea, se povestește, se râde, se bat câmpii pe aceeași temă și îmi dau seama că de fapt, tuturor ni se întâmplă aceleași lucruri, însă mie, și altora ca mine, pesemne, ne e din ce în ce mai greu să suportăm mascarada aceasta de fiecare zi.

Borges, la rândul sau, consemneaz ăîn prefața volumului „Istoria universală a infamiei“ in 1935, cu mult înaintea lui Pavic: „Uneori cred că bunii cititori sunt lebede mai tenebroase și mai rare decât sunt bunii autori (…) A citi, de altminteri, este o activitate posterioară aceleia de a scrie: mai resemnată, mai cuviincioasă, mai intelectuală“.

Personajele seamănă izbitor. Este evidentă legatura intre Juan Dahlmann, personajul principal al povestirii „Sudul“ de Borges și copia sa Joannes Daubmannus, lexicograful din „Dicționar khazar“; E facilă ideea unei lecturi a celor doua texte, fiecare prin prisma celuilalt

„De fapt, nu prea-mi amintesc propria mea viață. Nu vă pot da informații precise. Totul este o învalmașeală de imagini. Așa se întâmplă când oamenii stau de vorba cu mine. Revin mereu la cărți, la citate“. 

Aceste cuvinte fac parte dintr-o mărturisire a lui Borges, constituind, cred, cea mai bună definiție a modului în care se poate înțelege literatura. Borges revine întotdeauna la cărți. O obișnuință proastă pentru vremurile noastre, în care neomarxismul mondial se pregătește de rescrierea cărților după modelul corectitudinii politice…

Dar viețile noastre, cum se vor rescrie de către noii cenzori sexomarxiști?  Încă nu este lege, această rescriere a cărților marii culturi; suntem încă în faza în care abandonând cartea scrisă am ajuns să fim robii banului, o fază, evident intermediară, în care să nu ne mai deranjeze să privim mizerabila noastră transformare.

Sub ochii noștri s-a petrecut transformarea țăranului român în stafie. Sub ochii noștri și au părăsit pământul, casa, animalele din sat, iar o dată cu ele liberatea de a depinde numai de bunul Dumnezeu și de capriciile naturii. Au venit la oraș să se încline în fața unei modernități care nu mai avea nimic uman și ancestral în ea. Iar acum, generațiile ce le urmează, pretinzând o supremație falsă, sub asediul  neomarxismului, avertizorului de integritate glorificat, al lgbt-ismului și corectitudinii politice și, în ultimă instanță a banului și bogăției, zâmbesc încrezători dezastrului iminent.

E clar că nu le mai sunt de folos cărțile; de ce ar citi Borges, sau pe precursorii acestuia, Cervantes, cu al lui Don Quijote sau Șeherezada?

Milorad Pavic poate fi citit, fără nici o problemă, într-o grilă borgesiană. Întreaga construcție a „Dictionarului khazar“ este borgesiană. Pavic însuși spune că „Pe scurt, nu am biografie, am doar bibliografie. Autorul acestei cărți este fictiv, doar celelalte personaje au existat întrucâtva“.

Lumea noastră din viitor, la care speram pe vremuri și cu care ne îmbătam nopțile înfrigurate, la 15 grade Celsius, citind la lumânare, fumând chiștoace,  este poate aceeași, în care scriitorii - precum Pavic sau Borges reușeau, fiecare în felul său, să ascundă autorul. Borges îl ascunde in spatele unei cărti care, la rândul ei, se ascunde în spatele altor cărți.  Așa cum noi, în mod individual reușeam să ne ascundem viețile cu libertatea ciuntită, de comunism, după cărțile pe care le citeam. Și, reușim să facem asta și azi, ascunzându-ne în fața prostiei agresive, în aceleași nobile cotloane cu miros de hîrtie îngălbenită.

În „Dicționarul khazar“, Pavic folosește aceeași metodă, ascunzând autorul in spatele unei povești, camuflate la rândul ei în umbra altor povești. Așa ne ascundeam noi, în timpul lui Ceaușescu, și chiar în cei 3-4 ani după căderea lui, refuzând, parcă să înțelegem democrația așa cum era ea, cu doza ei de urâțenie…

Atât pentru Borges, cât și pentru Pavic, discursurile care trimit la alte discursuri aduc după sine o temă importantă.Poate, pentru unii dintre noi, cea mai importantă: aceea a libertății, a logosului primordial. Multe din textele lui Borges pot fi reduse la aceasta temă, pe care noi o înțelegeam pe atunci în cheia cuvântului rostit, al forței lui indestructibile… Ne-am înșelat.

„Aleph“, „Scriptura zeului“, „Parabola palatului“, „Oglinda si masca“,  pot fi citite ca ficțiuni în care accesul la Cuvânt, la sursa tuturor discursurilor poate  fi înterzis, pedepsit cu moartea.…Exact metafora „Dictionarului khazar“, citit după 89.

Și exact abominația pe care mai marii politicii se muncesc s-o legifereze. Controlul și interzicerea Cuvântului, la adăpostul minciunii pe care au botezat-o ”fake news” și ”politically corectness”.

Mă uit uneori la televizor, la interviuri cu tineri artiști și scriitori prezentați ca genii, ”manageri de succes”, sau dezabuzați transformați de prostia altora în psihologi de ocazie, produse ale epocii noastre. Oameni simpatici (cam aculturali, după gustul meu), volubili în a-și prezenta ”arta”, lucru care îi face și mai monstruoși, când încearcă asiduu să distrugă toate perceptele de viață și artistice „vechi”, și ”depășite”. Asta e lumea pe care am visat-o în zilele când stăteam în frig, fără lumină înainte de 1989?

Care a fost ”uluitorul” progres? Am distrus satul românesc, cu tot ceeace ne amintea de strămoși, de Dumnezeu, de obiceiuri și de legile moralei, fiind oricând la mâna unora care ne pot tăia oricând apa, căldura, internetul, semnalul la telefon, și de curînd accesul la propriul câștig, obligându-ne să nu mai folosim chiar banii noștri.

Românii, au rămas, totuși cu o reprezentare ciudată, dată de chiar ruralismul lor originar. Degeaba ne mirăm că la noi nu se ”iese în stradă”, la proteste. Pentru noi, statul, politicienii sunt un soi de fenomen al naturii. Ne comportăm ca în fața lui cu obidă și resemnare, așa cum reacționau în fața trăsnetelor, grindinii sau inundațiilor bunicii și străbunicii noștri. Ori lipsa acestor ”gesturi” profund sociale ne indică, din păcate, chiar nivelul democraţiei noastre. Dar cum să ne preocupe propria democrație schimonosită, când ni s-a indus aproape tuturor că scopul omului pe pământ este doar acela al egoismului, al întrecerii absurde, al îmbogățirii cu orice preț?

Îmbogățirea, care distruge tot, dezumanizează și ucide orice poate fi omenesc a devenit aproape o virtute. Într-o lume a clișeelor de tot felul banii, luxul par a fi tot ceeace ne preocupă. Competiția între ființe pe tema îmbogățirii a devenit acerbă și ”de bon ton” încă de la vîrsta copilăriei.

Lumea noastră frumoasă și modernă nu se mai subsumează lecturilor din Borges sau Pavici. Mai degrabă evocă scena descrisă de Zaharia Stancu în care mai mulți copii într-o curte în care avea loc un priveghi se laudă copiilor din vecini prin gard: „Noi avem mort, voi n-aveți!”

Editorialul poate fi văzut AICI