NICOLAE MANOLESCU: Paradoxuri

NICOLAE MANOLESCU: Paradoxuri

Când scriu aceste rânduri, nu cunosc rezultatul finalei Euro 2008 şi e probabil să nu am unde să văd meciul. Nu sunt foarte îngrijorat de această perspectivă. Îmi dorisem altă finală, deşi eram aproape sigur că nu voi avea parte de ea.

O finală din care să lipsească Germania, al cărei fotbal stă, în gusturile mele, pe locul penultim în lumea bună, lăsându-l în urmă doar pe acela italian. Fiind vorba, totuşi, de lumea bună, nu prea ştiu unde să situez România. La o zi după ce un coleg de la EVZ m-a întrebat despre ecourile franceze ale prezenţei ţării noastre la Euro, am citit în „Le Monde“ un comentariu sarcastic, intitulat „Viaţa de după moarte“ al lui François Bégaudeau, autorul romanului după care s-a făcut filmul încununat anul acesta cu Palme d’Or. Scria romancierul că, renăscuţi în 1994, românii făceau o oră şi un sfert de antijoc, după care trei accelerări ale lui Hagi îi duceau în sferturi. Astăzi ei ar fi, ca şi italienii şi francezii, „figurine de ceară în muzeul vechiului fotbal“.

Şi Piţurcă a adoptat antijocul, convins fiind că neutralizarea adversarului conduce automat la victorie. Iată-ne plasaţi de către domnul Bégaudeau printre morţi. Viaţa de după moarte ar fi rezervată ruşilor şi turcilor. E drept că Bégaudeau îşi scria articolul înainte ca Germania să-i înfrângă cinic pe turci şi înainte ca Spania să le administreze ruşilor un KO absolut meritat. Dar nu rămâne mai puţin evident că fotbalul pare să se fi schimbat, cel puţin într-o anumită măsură, să fi redevenit ofensiv şi spectaculos, mai puţin tacticizat decât în capul lui Herrera, ieri, şi al lui Mourinho, azi. Cu alte cuvinte, să fie mai viu şi mai spontan. Prezenţa în finală a Germaniei mi se pare un semn rău. O frână în calea ideii lui Terim şi Hiddink că jocul în sine contează mai mult decât organizarea jocului. Şi aducând apă la moară celor care, ca Piţurcă, îşi fac un titlu de glorie din a reuşi să-i împiedice pe ceilalţi să joace.

Dacă tot am vorbit de gusturi, să spun şi ce mi-a plăcut la Euro. Mi-au plăcut olandezii în primele lor două partide. Pe locul doi, ruşii în meciul cu Olanda. Pe trei, turcii în ultimul sfert din meciul cu cehii şi, vai, nemţii în primul sfert al meciului cu portughezii. Abia pe locul patru, portughezii şi spaniolii, în această ordine, dar, ce e drept, mai în fiecare meci, practicanţii unui fotbal foarte tehnic, dar şi foarte fiţos. Vă place Torres? Mie nu-mi place. Nici Iniesta, cu toată pasa genială de la golul al treilea dat ruşilor. Nu ştiu să dansez, dar îmi permit să găsesc nespectaculos vals-bostonul dansat, cu o eleganţă lipsită de vlagă, de colegii lui Ronaldo (evident, foarte bun, deşi încă nu Ronaldinho).

Două lecţii opuse pot fi trase din paradoxurile lui Euro 2008. (Paradoxul ca trei echipe din cele patru semifinaliste să se fi clasat pe locul secund în grupe, paradoxul ca Germania să piardă la Croaţia şi să învingă apoi Turcia care învinsese Croaţia şi altele). Prima lecţie este că tehnica poate ceda în faţa forţei: vezi superbul meci al Portugaliei pierdut la Germania. A doua este că forţa poate ceda în faţa tehnicii: vezi umilinţa Rusiei în partida cu Spania. Concluzia ar putea fi, dacă tot nu seamănă un meci cu altul, conform celui mai răspândit clişeu din fotbal, că fiecare meci trebuie jucat altfel, concluzie la fel de banală care ne trece tuturor prin cap, dar pe care puţini o aplică. Dovada e că formidabilul Hiddink nu le-a spus lui Arşavin şi compania că Spania nu e Olanda, nici entuziasmantul Terim turcilor că Germania nu e Croaţia.

CITIŢI ŞI:

TVR a câştigat 4,5 milioane € din reclamele difuzate la Euro

Fotbal ilustrat

Euro 2008 în cifre

Spania sau triumful fotbalului-spectacol

Românii au sărbătorit victoria Spaniei

Ne puteți urmări și pe Google News