N-are rost să fac un suspans din răspunsul la întrebarea din titlu.
Chelsea n-a pierdut meciul pe teren (mi se pare de netăgăduit că, o repriză peste alta, merita să câştige şi că Manchester a făcut una din cele mai proaste partide), ci în afara lui şi înainte de a-l juca: de vină fiind nu jucătorii, nici antrenorul, ci politica greşită a patronului.
Probabil că Abramovici îşi imaginează, ca şi alţii de pe la noi, că banii rezolvă totul, în fotbal ca şi în viaţă. L-a îndepărtat pe Jose Mourinho după ce acesta a adus clubului londonez primul titlu de campioană din istoria lui. A făcut cele mai catastrofale achiziţii, nu doar nelăsându-i antrenorului dreptul de decizie, dar, se pare, împotriva voinţei acestuia, ceea ce a şi dus la ruptură. Să dai o poală de bani pe Şevcenko, ca să-l ţii apoi pe bancă, sau pe Ballack, care a uitat de multişor să tragă la poartă, e o dovadă de nepricepere egalată doar de ideea renunţării la Lampard, creierul echipei, cum s-a văzut şi miercurea trecută, şi la Drogba, golgheter înnăscut, dacă e jucat cum trebuie. Manchester, în schimb, are acelaşi antrenor din 1986, când Steaua, oho!, câştiga Cupa Campionilor Europeni (vă mai vine să credeţi?) şi când Manchester n-avea voie, ea, în Europa. Sir Alex Ferguson i-a adus lui Manchester, în 22 de ani, o poală de titluri: două Ligi ale Campionilor, zece titluri de campioană a Angliei, cinci Cupe ale Angliei, două Cupe ale Ligii, o Cupă a Cupelor şi o Cupă Intercontinentală. Stabilitatea antrenorului a determinat stabilitatea lotului. Ryan Giggs a jucat miercuri al 759-lea meci pentru Manchester, cu unul mai mult decât Bobby Charlton, alt „stabil“, debutând în 1991, când Sir Alex construia a doua mare echipă a clubului, după aceea a lui Charlton din anii ’60, cu Hughes, Cantona şi Ince, şi continuând să joace alături de Beckham, Keane şi Scholes, ca să le fie partener, după 17 ani, lui Ronaldo, Rooney şi Rio Ferdinand. Toţi, cu puţine excepţii, debutanţi şi pensionari la Manchester. Dacă azi toată lumea vorbeşte de Sir Alex şi de Giggs, foarte puţini au auzit de patronul, străin şi el, al clubului din Manchester. Nu el e personajul principal. Habar n-am dacă era în tribună, unde l-am văzut în schimb pe Bobby Charlton. Nu şi pe Zola sau pe Dan Petrescu între suporterii lui Chelsea. Abramovici, în schimb, filmat de câteva ori, îşi tot ducea mâna la inimă, jucând pe cartea infarctului, ca un cabotin ce se află.
Mai doriţi şi alte argumente pentru ideea mea că n-aveaţi, dacă ţineţi cu Manchester, niciun motiv de infarct? Chiar dacă Chelsea a avut trei bare, ultima fatală, nu-putea-să- câştige. Sigur că jucătorii ei meritau victoria. De asemenea, antrenorul. Care ar fi fost desigur înlocuit şi dacă ar fi câştigat. Cel care n-o merita era Abramovici. Din cauza lui a pierdut Chelsea. Ceea ce ne arată că şi fotbalul are un Dumnezeu.
Recomandările noastre
