După război, operele sale nu sunt apreciate la adevărata lor valoare, primind critici nedrepte, și nici susținere financiară nu i se oferă pentru a-și continua misiunea artistică, ceea ce îl determină pe Grigorescu să se simtă neînțeles în propria lui țară și să ia din nou calea Franței, la Barbizon, unde îl acompania deseori pictorul Ion Andreescu. Aici realizează o serie de tablouri de o puritate aparte, înconjurate de delicatețea sa sufletească.

În 1887, marele artist se întoarce înapoi în ținutul natal deoarece dorul de pământul strămoșesc și dragostea pentru români învinge mâhnirea pricinuită anterior.

Înclinația accentuată spre contemplație, asemeni unui poet în focul inspirației, dragostea evidentă după cadrele naturale și sensibilitatea firii sale artistice sunt minunat exprimate în numeroasele portrete feminine pe care Grigorescu le-a săvârșit de-a lungul vieții. Țărăncuța româncă în straiele ei populare, cu ochi pătrunzători și totodată visători, cu buzele arcuite într-o nuanță de inocență afectivă, cu obraji trandafirii și dorul de Cer întipărit pe chip nu este nicăieri mai frumos surprinsă ca în tablourile grigoresciene.

Spre sfârșitul vieții, viziunea societății asupra artistului se schimbă în favoarea operelor sale, primind tot mai multe invitații la expoziții și onoruri. Din păcate, șansele artistului vin mult prea târziu fiindcă vederea îi slăbește considerabil, după cum mărturisește: " Am îmbătrânit, nu mai pot lucra și regret amar timpul prețios ce l-am pierdut.

Dacă statul mi-ar fi făcut măcar un modest atelier, acum câțiva ani, când abia aveam cu ce trăi, dar când eram în putere, câte pânze de valoare pentru neamul nostru n-aș fi făcut!" Grigorescu se stinge din viață în 1907 la Câmpina, lăsând în urma sa sute de tablouri ce simbolizează în chip plenar autenticitatea sufletului românesc și simplitatea irepetabilă a țăranului român, iubitor de simplitate și cu un dor nemărginit, având rădăcini în credința noastră strămoșească.

Testamentul pictorului ne oferă o ultimă mărturie în acest sens, acesta lasă " una sau două burse pentru doi tineri care să urmeze cursul picturii în străinătate", participând la concurs cu " alegerea unui subiect absolut românesc, luat din istoria noastră sau din viața de toate zilele- de preferință scene țărănești."

Nicolae Grigorescu este indiscutabil un erou național, dar și o lecție, atât pentru statul român de astăzi, cât și pentru noi. Arta a reprezentat întotdeauna cea mai mare forță de exprimare a unor idei și concepte. Arta și politica s-au influențat reciproc în orice cadru istoric, măsurându-și puterile, iubindu-se sau urându-se deopotrivă.

Faptul că Grigorescu nu a fost susținut în misiunea sa pentru neamul românesc, nu constituie un caz particular, ci unul general. Misiunea artistică nu a fost percepută la nivelul ei valoric, iar aceasta este și una din metehnele societății contemporane. România are nevoie de lideri, dar are nevoie și de artiști care să aibă credința neclintită că singurul nostru Sens se găsește în Dumnezeu!

" Cu Dumnezeu, românul e tare. S-a dovedit mai tare ca orice neam. Cu <<Doamne ajută!" răzbește prin orice. <<Doamne ajută>> a fost în viața românească secretul succesului, cheia biruinței și a rezistenței. Dar fără Dumnezeu suntem foarte slabi. Vrem să devenim iar tari, neînfrânți de niciun pericol? Să ne întoarcem la Dumnezeu, la puterea verificată de veacuri a neamului nostru! Să ne întoarcem la credință: în organizarea statului, în școală, în viața socială, să lăsăm modelele statelor apusene, necredincioase și raționaliste!"

Părintele Dumitru Stăniloae