Evenimentul Zilei > Social > Nichita Stănescu – secretele vieții de elev de liceu
Nichita Stănescu – secretele vieții de elev de liceu

Nichita Stănescu – secretele vieții de elev de liceu

Academicianul Eugen Simion, coleg de clasă cu genialul Nichita de la vârsta de 11 ani, rememorează acum - cu prilejul reeditării a trei volume de excepție care cuprind aproape toată opera poetică a autorului „Necuvintelor” - întâmplări și chipuri din perioada în care era elev la Liceul „Sfi nții Petru și Pavel” (numit ulterior I. L. Caragiale) din Ploiești.

Eram, amândoi, elevi în clasa I la Liceul „Sfinții Petru și Pavel”, în 1944, la sfârșitul unui război care ne marcase enorm copilăria”, își amintește distinsul critic literar Eugen Simion. Realizează imediat că, de fapt, pe Nichita ar fi trebuit să-l știe de mai mult timp, de când au susținut examenul de admitere, în comuna Izvoarele, Ploieștiul fiind încă amenințat de bombele aliaților: „Eram niște copii amărâți, veniți din toate părțile. Eu am călătorit o noapte întreagă, cu tatăl meu, pentru a ajunge la timp la școala din Izvoarele… Nu l-am cunoscut însă atunci pe candidatul Stănescu Hristea Nichita și, la drept vorbind, nici nu aveam cum. L-am depistat mai târziu când, cu arme și bagaje, Liceul „Sfinții Petru și Pavel” s-a mutat după un an de zile (1945-1946) într-un locaș nou, fostul Liceu Comercial de pe Calea Oilor. Și-a schimbat, totodată, și numele: a devenit Liceul „I.L.Caragiale”.

Campion la gioale și la fotbal cu nasturi

De aici înainte, „îngerul blond” rămâne cocoțat pe umărul amintirilor tandre: „Calea Oilor nu este departe de Piața Sârbească și, deci, de Strada General Cernat unde locuia campionul la gioale și, în curând, campionul la fotbal cu nasturi Stănescu Hristea Nichita. Liceul avea (și are încă) un internat în care, în ce mă privește, am locuit șapte ani de zile… Nu uit, bineînțeles, seceta cumplită din 1946-1947 și sărăcia feroce în care trăiam, noi, interniștii… Am și azi coșmaruri, noaptea, când mă visez în dormitorul cu 400 de paturi sau când îmi caut într-o sală alăturată ghetele rătăcite…”.

„Unde se afla în acest peisaj postbelic dezolant elevul Stănescu Hristea Nichita?”, se întreabă Eugen Simion, pentru ca tot el să ofere și răspunsul: „Nu-l văd. Îl descopăr, mai târziu, adolescent corpolent, blond și frumos, „bășcălios”, însoțit mereu de doi sau trei prieteni care formează garda lui de corp”.

Tânărul Hașși poemele „deștepte”

De remarcat că profesorul de limba română, G.V. Milica, îl îndrăgea pe Eugen Simion, nu pe Nichita Stănescu. „E adevărat, mă iubea pe mine și, nu știu de ce, nu-l prea simpatiza pe Nichita… Ar fi trebuit să fie viceversa pentru că, la vremea aceea, Nichita citea de zor pe G. Topârceanu și compunea, în stilul Baladelor, poeme vesele și pitorești despre vidanjorii orașului nostru. Eu, complexat și speriat, abia îndrăzneam să fac câte o compoziție care să depășească stilul și rosturile didactice”, recunoaște, franc, academicianul. „Tânărul Haș, cum își iscălea caricaturile de la gazeta de perete, scria în acest timp niște poeme „deștepte”, pline de haz și necaz. Nu ajungeau la mine, atunci, decât câteva fragmente, mai des ecourile strălucirii și abilității lor. Le-am citit pe toate, mai târziu, în timpul studiilor universitare (1952-1957) și, după aceea, când le-a publicat, sub titlul Argotice (1992), Doina Ciurea, a doua soție a lui Nichita Stănescu”, dezvăluie Eugen Simion.

Mii de versuri scrise în gând

Nichita Stănescu și-a făcut cunoscute, la un moment dat, propriile amintiri legate de perioada liceului: „Deprinsesem cu greu meșteșugul ritmului și al rimei de care mă simțeam foarte atras. În unele ore lungi și plictisitoare (geografie și botanică), continuam drumul lung și spinos al învățării diferitelor tipuri de ritmuri și rime. Neputând să le scriu pe caiet, căci m-ar fi observat profesorii că nu îmi văd de treabă, mă uitam în gol pe fereastră sau pe tablă și le compuneam în gând. Ajunsesem la o atât de mare dexteritate, încât totul compuneam în creier, nemaiavând nevoie de hârtie și aveam și o memorie formidabilă a acestor compuneri, astfel că purtam sutele de poezii cu mine, oriunde aș fi fost, gata să răspund la cea mai mică solicitare”. Încă un amănunt extraordinar: „Obiceiul acesta mi-a rămas până acum, când dictez foarte iute o poezie și nimănui nu-i trece prin cap că ea e gândită și compusă gata de nu știu când, iar că momentul dictării este acela în care eu o expulzez din memorie, găsindu-i tonul adecvat”.

Grasu’ pianist

Liceeanul Nichita promovează fiecare din cele patru clase cu medii mediocre, fără să exceleze la vreo materie, dovedindu-se pe cât de inteligent, pe atât de capricios – menționează Mircea Coloșenco în cronologia celor trei volume de versuri dedicate poetului. „Colegii îi atribuie, din simpatie, porecla „Grasu’„, pentru aspectul fizic. Scrie versuri și se inițiază în muzică, luând lecții de pian, în particular”, mai nota Coloșenco.

Între arheologie și medicină

De remarcat că Nichita Stănescu nu era pasionat doar de poezie: „Tânăr fiind, mi-ar fi plăcut să fi făcut arheologie, istorie și tot ce ține de mediul înconjurător al istoriei, adică filosofie (n.r. – asta în ciuda faptului că, la sfârșitul liceului, era pregătit pentru studii politehnice. A cotit-o în ultima clipă spre Filologie). Nu mi-ar fi displăcut să îmbrățișez cariera armelor, deși cred c-aș fi fost un medic foarte bun. (…) Dar se pare că nu puteam să fac altceva decât ceea ce fac. Tot la poezie m-aș fi întors”, se confesa Nichita în presa vremii.

3.000 de poeme (67 inedite) în trei volume de excepție

Cele trei volume dedicate lui Nichita Stănescu, editate de Fundația Națională pentru Știință și Artă în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române, în colecția Opere fundamentele (coordonată de Eugen Simion), au câteva particularități demne de consemnat:

„Publicăm în ediția de față toate poemele scrise de Nichita Stănescu, inclusiv 700 rămase până acum în publicațiile vremii și un număr de 67 inedite păstrate în dosarele familiei și ale numeroșilor săi prieteni. În total, 3.000 de poeme. Mai este posibil ca editorii și cercetătorii poeziei lui Nichita să descopere și altele. Sperăm să apară la lumină într-o zi. Până atunci avem ce citi și reciti”, apreciază, în prefața acestei ediții de lux, Eugen Simion.