Nichita Stănescu - secretele vieții de elev de liceu
Editura Evenimentul si Capital

Nichita Stănescu - secretele vieții de elev de liceu

Autor: | | 0 Comentarii | 5258 Vizualizari

Academicianul Eugen Simion, coleg de clasă cu genialul Nichita de la vârsta de 11 ani, rememorează acum - cu prilejul reeditării a trei volume de excepție care cuprind aproape toată opera poetică a autorului „Necuvintelor” - întâmplări și chipuri din perioada în care era elev la Liceul „Sfi nții Petru și Pavel” (numit ulterior I. L. Caragiale) din Ploiești.

Eram, amândoi, elevi în clasa I la Liceul „Sfinții Petru și Pavel”, în 1944, la sfârșitul unui război care ne marcase enorm copilăria”, își amintește distinsul critic literar Eugen Simion. Realizează imediat că, de fapt, pe Nichita ar fi trebuit să-l știe de mai mult timp, de când au susținut examenul de admitere, în comuna Izvoarele, Ploieștiul fiind încă amenințat de bombele aliaților: „Eram niște copii amărâți, veniți din toate părțile. Eu am călătorit o noapte întreagă, cu tatăl meu, pentru a ajunge la timp la școala din Izvoarele... Nu l-am cunoscut însă atunci pe candidatul Stănescu Hristea Nichita și, la drept vorbind, nici nu aveam cum. L-am depistat mai târziu când, cu arme și bagaje, Liceul „Sfinții Petru și Pavel” s-a mutat după un an de zile (1945-1946) într-un locaș nou, fostul Liceu Comercial de pe Calea Oilor. Și-a schimbat, totodată, și numele: a devenit Liceul „I.L.Caragiale”.

Campion la gioale și la fotbal cu nasturi

De aici înainte, „îngerul blond” rămâne cocoțat pe umărul amintirilor tandre: „Calea Oilor nu este departe de Piața Sârbească și, deci, de Strada General Cernat unde locuia campionul la gioale și, în curând, campionul la fotbal cu nasturi Stănescu Hristea Nichita. Liceul avea (și are încă) un internat în care, în ce mă privește, am locuit șapte ani de zile... Nu uit, bineînțeles, seceta cumplită din 1946-1947 și sărăcia feroce în care trăiam, noi, interniștii... Am și azi coșmaruri, noaptea, când mă visez în dormitorul cu 400 de paturi sau când îmi caut într-o sală alăturată ghetele rătăcite...”.

„Unde se afla în acest peisaj postbelic dezolant elevul Stănescu Hristea Nichita?”, se întreabă Eugen Simion, pentru ca tot el să ofere și răspunsul: „Nu-l văd. Îl descopăr, mai târziu, adolescent corpolent, blond și frumos, „bășcălios”, însoțit mereu de doi sau trei prieteni care formează garda lui de corp”.

Tânărul Hașși poemele „deștepte”

De remarcat că profesorul de limba română, G.V. Milica, îl îndrăgea pe Eugen Simion, nu pe Nichita Stănescu. „E adevărat, mă iubea pe mine și, nu știu de ce, nu-l prea simpatiza pe Nichita... Ar fi trebuit să fie viceversa pentru că, la vremea aceea, Nichita citea de zor pe G. Topârceanu și compunea, în stilul Baladelor, poeme vesele și pitorești despre vidanjorii orașului nostru. Eu, complexat și speriat, abia îndrăzneam să fac câte o compoziție care să depășească stilul și rosturile didactice”, recunoaște, franc, academicianul. „Tânărul Haș, cum își iscălea caricaturile de la gazeta de perete, scria în acest timp niște poeme „deștepte”, pline de haz și necaz. Nu ajungeau la mine, atunci, decât câteva fragmente, mai des ecourile strălucirii și abilității lor. Le-am citit pe toate, mai târziu, în timpul studiilor universitare (1952-1957) și, după aceea, când le-a publicat, sub titlul Argotice (1992), Doina Ciurea, a doua soție a lui Nichita Stănescu”, dezvăluie Eugen Simion.

Mii de versuri scrise în gând

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate